Ablonczy
Balázs, Transilvania reîntoarsă 1940-1944,
Iași, Institutul european, 2014, 356 p.
La
1 decembrie 1918, urmare a Rezoluției adoptate la Alba-Iulia, Transilvania
devenea parte integrantă a României, mari de acum. Tratatul de la Trianon,
semnat doi ani mai târziu, oferea baza juridică pentru această stare de fapt,
Ungaria fiind nevoită să consimtă la pierderea "teritoriului de peste
păduri". Cu aceasta din urmă, o lungă și tensionată istorie avea să mineze
în permanență relațiile dintre cele două state. România și Ungaria deopotrivă
aveau să-și reproșeze în deceniile următoare tratamentele inegale, politicile
și măsurile arbitrare aplicate minoritarilor; români sau unguri, după caz.
Departe
de a fi scrisă pe un ton revanșard, lucrarea semnată de istoricul Ablonczy Balázs
propune o examinare atentă a proiectelor maghiare pe marginea destinului
Transilvaniei. Administrarea provinciei de către Ungaria în intervalul
1940-1944 și, în general, avantajele celor patru ani în care ea, Transilvania,
a fost învestită în mentalul colectiv maghiar cu denumirea "micul
univers maghiar"(p. 15), sunt alte dezvoltări
cărora autorul le consacră spații largi. Referitor la titlul lucrării, cuvântul
"reîntoarsă", așa cum precizează și autorul, nu acoperă adevărul
istoric. Are însă marele merit de a da glas senitmentelor pe care cei mai
muțlti dintre unguri le nutreau. Era vorba, într-un fel, de un act de reparație
istorică - exprimarea voinței unei puteri superioare prin care ordinea naturală
se restabilea (p. 14).
Rezervând
un capitol întreg condiției maghiarilor cuprinși în granițele statului român în
perioada interbelică, istoricul maghiar prezintă – fără prea multă îndârjire –
abuzurile, presupuse sau dovedite, pe care România le-ar fi comis împotriva
comunității maghiare din Transilvania. Merită semnalat faptul că grupul etnic
maghiar număra, după episodul Trianon, 1.661.000 "de capete", adică
31,61% din totalul populației stabilită în teritoriile cedate României (p. 31).
Discriminările de natură politică, economică și cultural-educațională au făcut obiectul a nu mai puțin de 103
petiții remise de minoritatea maghiară
Ligii Națiunilor de la Geneva între 1922 și 1939 (p. 41). Reclamațiile, în
marea lor majoritate, nu și-au atins scopul.
Referindu-se
la hotărârea luată de curtea de arbitraj germano-italiană pe 30 august 1940 – Dictatul
de la Viena – autorul insistă asupra stării de satisfacție care domnea în
rândul delegaților unguri, atmosferă ce contrasta flagrant cu deznădejdea și
descumpănirea existente în tabăra română. Mihail Manoilescu rezumă cât se poate
de clar calvarul căruia a trebuit să-i facă față la momentul citirii hărții
care scinda teritoriul transilvan: "când
am privit în toată grozăvia împărțirea Transilvaniei, am înțeles că puterile
care îmi erau mult slăbite mă părăsesc cu totul. […] În
clipa aceea mi-am pierdut cunoștința…"(Dictatul
de la Viena – Memorii iulie-august 1940, București, Editura Enciclopedică,
1991, p. 212).
Intrarea
trupelor maghiare în Transilvania, începând cu data de 5 septembrie, a generat
reacții diverse. Aflăm ca etnicii maghiari i-au întâmpinat pe soldații unguri
cu manifestări de bucurie (p. 64), atitudinea românilor fiind, în mod natural, una
disperată, vecină cu neputința. Cei mai mulți dintre ei s-au retras în case,
lăsând în sarcina fețelor bisericești întâmpinarea noii conduceri(p. 66). Momentul
"reglărilor
de conturi" sosise și pentru localnicii maghiari.
Sunt numeroase cazurile în care preoți, învățători sau notari români au căzut pradă
violențelor (p. 75). În ceea ce privește lumina în care e analizat valul de
persecuții împotriva românilor, trebuie spus că deși nu respinge atrocitățile
comise de soldații și localnicii unguri împotriva populației civile românești,
Ablonczy Balaz tinde să relativizeze intensitatea și numărul acestora. Metoda
este simplă:
justificarea acțiunilor armate, motivarea masacrelor prin prisma așa-ziselor
acțiuni dușmănoase derulate de localnicii de neîncredere.
Ceea
ce urmează este pe cât de ușor de intuit, pe atât de dificil de digerat.
Alături de armata de funcționari publici adusă în teritoriu, autoritățile
maghiare demarează un amplu proces de maghiarizare a societății transilvane.
Din cele 56 de ziare românești existente anterior anexării sunt păstrate 9 (p.
85). Se adoptă măsura modificării ornamentației de tip românesc de pe fațada
clădirilor (p. 92). Nici bisericile – ortodoxe și greco-catolice – n-au scăpat
răzbunării maghiare. Din cele peste 400 ridicate în intervalul 1918-1940, nu
puține au fost cele care au fost atacate, deteriorate sau dărâmate de
locuitorii maghiari (p. 185). Școala și sistemul educațional în ansamblu au
fost supuse unui drastic proces transformator. Obiectivul era simplu:
maghiarizarea cadrelor didactice. În anul școlar 1942-1943, în cele 114 de
unități de învățământ mediu care funcționau în Transilvania de Nord, numai 8,1%
din numărul total al elevilor era de naționalitate română. (p. 191). Nici
procentul studenților români nu era unul încurajator. Între 1940-1944 acesta
neatingând pragul celor cinci procente (p. 195). Numărul cadrelor didactice era
și el mic. Per ansamblu, În Transilvania de Nord funcționau 35 de cadre
didactice. Nu putem abandona repretoriul măsurilor antiromânești înainte de a înregistra
o altă, nu ultimă, politică funestă. Inspirată de teama de românizare și
atingând, pe alocuri, dimensiunile unei veritabile obsesii, proiectul
transferului de populație trecea drept singura soluție optimă în chestiunea românească.
Locul lăsat liber de ei avea să fie populat de diaspora maghiară. Stoparea
românizării consuma multe energii. Merită semnalată, fie și în treacăt, cifra
de 1600 de persoane care își maghiarizau anual numele (p. 210).
La capitolul avantajelor, al moștenirii
durabile pe care administrația ungară a lăsat-o în Transilvania de Nord,
autorul conturează un tablou ceva mai deschis, mai optimist. Infrastructura, eterna
problemă, iese întărită în urma experienței maghiare. Căi ferate, șosele,
drumuri și poduri, toate aceste proiecte au necesitate eforturi materiale
uriașe. Turismul, "vizitarea
Transilvaniei a devenit un fel de îndatorire patriotică",
(p. 240), era o altă dimensiune spre care Ungaria își îndrepta întreaga atenția.
Editarea de ghiduri și materiale turistice, promovarea hotelurilor și a
stațiunilor balneo-climaterice de la Sovata, Borsec, Tușnad ș.a., evident, cu
reversul medaliei – sancționarea sau închiderea unităților hoteliere românești
sau evreiești, a căpătat proporțiile unei politici de stat. Ungurii, cu
precădere cei de dincolo de Tisa, erau încurajați să bată la pas orașele
transilvănene. Bilanțul e cât se poate de pozitiv: “Transilvania nu mai fusese, poate, niciodată, atât
de prezentă în opinia publică a Ungariei moderne” (p. 254). Asistența sanitară a
populației, domeniu care și astăzi lasă de dorit, este și ea reformată. Acolo
unde "pălinca,
fecalele uscate de vită și plasa de păianjen" (p. 269) jucau rolul de
medicamente, intervine spiritul ocrotitor maghiar. Mortalitatea infantilă scade
și perspectivele sunt cum nu se poate mai optimiste. Se fac calcule, estimări
și prognoze, se elaborează noi și noi strategii reformatoare. Toate sunt însă
abandonate. Actul de la 23 august 1944 avea să pună punct proiectelor
futuriste. Peste numai două luni, în octombrie 1944, Transilvania, în
integralitatea ei, revenea între hotarele României.
Savuroasă și bine documentată, scrisă cu fler
și, hai s-o spunem, semi-obiectivitate,
lucrarea istoricului maghiar este nu doar cronica unei drame (pentru
români), ci și radiografia unei societăți dinamice și complexe – Transilvania
în vreme de război.
Alexandru Ionicescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu