Dominique Barbe, Irina, împăratul Bizanțului, traducere
din limba franceză Ioan Doru Brana, prefață Sebastian-Laurențiu Nazâru,
București, Editura Nemira, 2013.
A fost prima
femeie împărat din istoria Imperiului Bizantin; a fost trecută de Biserică în rândul
sfinților; a intrat în istorie primind pe cap coroana imperială a Bizanțului,
din mâna sotului sau, Leon al IV-lea și a părăsit-o îmbrăcând rasa de călugăriță,
in care a și murit; a fost privită ca un politician abil, chiar lipsit de
scrupule, profitând de orbirea fiului si predecesorului sau la tron, Constantin
al VI-lea. Irina, frumoasa ateniană, care a a readus in Biserică icoanele, după
mai multe decenii în care fuseseră excluse, a devenit ea însăși o icoană,
venerată de lumea creștină. A atras privirile contemporanilor și urmașilor săi,
mulți fiind curioși să-i cunoască viața. De la Teofan Confesorul, care a murit
la scurt timp dupa Irina și până astăzi, istoricii s-au întrecut în a o descrie
in fel și chip. Pătimași sau reci, credincioși sau atei, cercetătorii
trecutului au prezentat-o în diverse ipostaze, i-au dedicat „vieți”, biografii
abia schițate sau ample descrieri ale existenței celei care a urcat pe tronul
împăraților de la Constantinopol.
Unul dintre
cei care au scris asemenea biografii ale împărătesei originare din Atena este
Dominique Barbe, doctor în istorie al Universității Paris IV Sorbonne. Cartea
sa, așa cum autorul însuși o descrie, este un eseu. „Încercarea de a face o istorie strict evenimențială referitoare la Irina nu
este posibilă. Am risca să cădem cu repeziciune în romanesc. Ideea este
ispititoare, dar ea nu ține de munca și, cu atât mai puțin, de domeniul
istoricului.” (p. 16) Această descriere nu a fost împărtășită de toți
bizantinologii, Judith Herrin considerând că lucrarea lui Barbe se îndepărtează
de istorie și se apropie de literatură (Herrin, 2002: 267).
Cum „tăcerea cea mai
grea și un întuneric de nepătruns înconjoară originile Irinei”, ea apărând
„brusc, la o întorsătură de frază” a cronicarului Teofan Confesorul (p. 66),
autorul se vede nevoit ca acolo unde lipsesc detaliile directe din viața viitoarei
împărătese, să le înlocuiască cu informații din istoria bizantină. Astfel,
acesta împletește istoria soției lui Leon al IV-lea cu istoria
Constantinopolului și cu istoria Imperiului Bizantin, lăsând adeseori impresia
că umple hiatusurile izvoarelor cu fragmente de istorie generală, fragmente în
care viața Irinei, discretă sau încă lipsită de celebritate, se pierde în
tumultul Marelui Imperiu sau în cel al Marelui Oraș.
Din momentul în care sursele vremii o
amintesc tot mai des pe Irina, cititorul poate urmări firul cronologic al
vieții sale. Sosită la Constantinopol pentru a se căsători cu Leon, fiul
împăratului Constantin al V-lea, ea intră, prin acest mariaj, în familia
imperială bizantină. Îi oferă lui Leon, co-împărat la acea vreme, un fiu, care
va primi numele bunicului său imperial – Constantin. La moartea lui Constantin
al V-lea, în anul 775, soțul Irinei urcă pe tronul de la Constantinopol,
rămânând cunoscut în istorie drept Leon al IV-lea. Cinci ani mai târziu, acesta
moare, puterea trecând în mâinile fiului său minor, Constantin al VI-lea;
pentru Irina începea o lungă perioadă de regență a domniei fiului său, perioadă
în care, în cea mai mare parte a timpului, ea a fost adevaratul conducător al
Imperiului Bizantin. În anul 797, un eveniment cu o puternică încărcătură
sentimental are loc la Constantinopol – împăratul Constantin al VI-lea este
orbit, mama sa profitând politic de această situație pentru a deveni prima
femeie din istoria Imperiului Bizantin care a urcat pe scaunul împăraților. În 802, Irina este îndepăratată de pe tron și moare un an mai târziu.
Dominique
Barbe punctează principalele momente de politică externă și internă ce s-au
leagat de numele Irinei. Dintre aceastea putem aminti: conflictele cu arabii
sau bulgarii, relațiile sinusoidale cu vestul Europei, al VII-lea sinod
ecumenic de la Niceea din 787, condamnarea iconoclasmului și restaurarea
cultului icoanelor în Biserică etc.
Care au fost dezavantajele sale ca
femeie-om politic, în plin secol al VIII-lea? Deși femeie, Irina a purtat în
documentele sale oficiale – cele emise între 797 și 802 – titlul de basileus–împărat, în forma sa
gramaticală masculină (forma de feminin era basilissa–împărătesă)
(Herrin, 2002: 100). Parafrazându-l pe Ernst Kantorowicz,
se poate specula faptul că, în cazul Irinei, corpul său natural, muritor era de
femeie, în timp ce corpul său politic, nemuritor era de bărbat. Din perspectivă
militară, Irina a avut un mare neajuns – nu a putut conduce armatele bizantine
pe câmpul de luptă. Preluarea totală a puterii de către Constantin al VI-lea,
în 790, a fost înlesnită de revolta armatelor din răsăritul imperiului;
referitor la această situație, Dominique Barbe nota: „Mai mult decât o
revoltă a armatelor iconoclaste, ceea ce trebuie să vedem în reacția soldaților
este dorința lor de a avea un împărat care să fie un adevărat comandant în
fruntea armatelor.” (p. 320) În ziua de Crăciun a anului 800, papa Leon al
III-lea l-a încoronat pe Carol cel Mare ca împărat al romanilor; cronicarii
apuseni au justificat „reînvierea” imperiului în apusul Europei prin faptul că
la Constantinopol, puterea se afla în mâna unei femei. Un fapt ce merită amintit
aici este un posibil plan de căsătorie între Carol cel Mare și Irina, mariaj
nerealizat, dar care, fără doar și poate, ar fi putut fi una din căsătoriile
celebre ale istoriei medievale.
În ciuda rezervelor manifestate, așa cum
am văzut mai sus, de unii specialiști, cartea lui Dominique Barbe rămâne o
lectură interesantă, cursivă, care așa cum arăta autorul „ îl va cufunda, o dată în plus, pe cititor într-o lume
bizantină fascinantă și insuficient explorată” (p. 16). Evident, pot fi
menționate mai multe observații asupra lucrării, din care, în treacăt, pot fi
amintite unele inadvertențe cronologice, accentuate, în mod clar, de sistemul
cronologic complicat folosit în principalul izvor al epocii, cronica lui Teofan
Confesorul.
Bibliografie suplimentară:
Herrin, J. (2002).
Women in Purple. Rulers of Medieval
Byzantium, London: Phoenix Press.
Kantorowicz,
E. (2014). Cele două corpuri ale regelui,
Iași: Polirom.
Liviu Marius Ilie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu