Timothy E. Gregory, O istorie a Bizanțului, traducere de
Cornelia Dumitru, Iași, Editura Polirom, 2013.
Cine se încumetă să scrie o istorie a Imperiului Bizantin își asumă o mare
responsabilitate, existența Bizanțului ca stat fiind una milenară. Dacă
lucrarea nu este vastă în raport cu subiectul tratat, ca în cazul istoriei lui
Timothy E. Gregory, care însumează puțin peste patru sute de pagini, capacitatea
de sinteză de care trebuie să dea dovadă istoricul poate fi egalată numai de
necesitatea parcurgerii unei imense bibliografii, așa cum este cea a imperiului
creștin din răsăritul Europei.
Una din chestiunile controversate în cercetarea istoriei bizantine este,
fără doar și poate, stabilirea momentului de început al Bizanțului sau, altfel
spus, determinarea graniței cronologice dintre Imperiul Roman și cel Bizantin.
Pentru Gregory, acest punct de trecere îl reprezintă, doar în mod convențional
„epoca lui Constantin cel Mare” (începutul secolului al IV-lea), deoarece
clivajul roman/bizantin este văzut ca o divizare care, în bună măsură, este
„artificială și depinde de nevoia istoricilor de a segmenta trecutul în faze
inteligibile” (p. 61). Finalul imperiului este legat de cucerirea otomană din
1453, istoricul american menționând și câteva aspecte ale moștenirii bizantine.
Foarte importantă este modalitatea de expunere a faptelor istorice, în
cazul de față autorul optând, așa cum subliniază în prefața volumului, pentru o
expunere cronologică și politică, lucrarea folosind „domniile împăraților drept
criterii de organizare a materialului” (p. 16). Parcurgând cartea istoricului
american, cititorului îi trec prin fața ochilor, unul câte unul, toți împărații
Imperiului Bizantin, figuri luminoase sau șterse, reformatori ai statului sau,
dimpotrivă, oameni politici caracterizați de tradiționalismul epocii.
Utilizarea domniilor împăraților bizantini ca borne în împărțirea istoriei
l-a determinat pe istoricul american să se oprească asupra unora dintre
conducătorii imperiului din Răsărit și să le contureze rolul jucat în istoria
statului romeilor. Deși Constantin cel Mare a lăsat omenirii o moștenire
gigantică, „figura lui istorică s-a transformat într-un mit, legenda începând
să se țeasă încă din timpul vieții sale” (p. 78). „Teodosie I a fost ultimul
conducător al Imperiului Roman nedivizat” (p. 107), în timp ce „domnia lui
Iustinian este considerată, de obicei, epoca de aur a perioadei bizantine
timpurii” (p. 127). Heraclius a fost „unul dintre eroii istoriei Bizanțului și
un personaj fascinant” (p. 158), iar „Leon al III-lea și-a făcut apariția pe
scena politică bizantină într-un moment decisiv și a așezat statul pe o bază
solidă din punct de vedere militar și politic” (p. 185). Unora dintre împărați,
precum Vasile al II-lea, autorul le creionează chiar un portret, pornind de la
izvoarele vremii: „Dintr-un tânăr iubitor de plăceri se transformase într-un
politician și un comandant călit și hotărât; era posac și iute la mânie și –
spre deosebire de antecesorii săi – nu era interesat de literatură sau studii”
(p. 249). Împrejurările politice dificile ale imperiului au fost adeseori
depășite prin intervenția unor împărați cu o personalitate puternică, precum
Alexios I, care „este exponentul unui fenomen tipic bizantin, anume împăratul
care a ajuns pe tron când situația era mai gravă, a salvat imperiul de la
dezastrul militar și l-a adus pe un făgaș pe care avea să îl urmeze timp de un
secol” (p. 265). Evident că au existat și împărați mai puțin inspirați din
punct de vedere politic, precum Ioan al V-lea, care „într-un interval scurt de
timp […] a devenit supusul a doi dintre inamicii Bizanțului – mai întâi al
papei și apoi al sultanului otoman” (p. 331). În traducerea română s-au
strecurat și câteva greșeli legate de numele împăraților bizantini, în această
categorie intrând „Nichifor I Focas” (p. 268) sau „Manuel al II-lea Comnen” (p.
295)!
Evident că
autorul american nu s-a limitat la înșiruirea împăraților bizantini, ci a
analizat și teme majore ale istoriei Bizanțului. Rând pe rând, sunt amintite cele
șapte sinoade ecumenice, apariția și formele monahismului, iconoclasmul și
rolul său major în Biserica bizantină, cruciadele și influența lor asupra Imperiului
Bizantin, Hipodromul, organizarea themelor sub forma unui eșafodaj
administrativ-militar al imperiului, importanța monedei bizantine, structura
societății, manifestări culturale
bizantine etc.
Stilul cărții este puternic influențat de densitatea informațiilor pe care
istoricul trebuie să le transmită cititorului. Lucrarea este scrisă dintr-o
perspectivă evenimențială, care adeseori tinde să plictisească, pericolul pe
care îl reprezintă acest tip de scriere fiind un abandon prematur al lecturii, lectură
care, pe alocuri, este lipsită de inflexiuni ale limbajului ce pot face o carte
plăcută nu doar specialistului, ci și cititorului pasionat de istorie. Pentru a
diminua această imagine ușor monotonă, Gregory a introdus mai multe „casete”,
în fapt texte ce descriu evenimente sau personaje specifice ori fragmente din
izvoare istorice, care, în mod normal, nu și-ar fi găsit locul în textul
propriu zis și care au rolul de a-l scoate pe cititor din generalul sintezei și
de a-l introduce în specificul studiului de caz. Nu în ultimul rând, trebuie
menționat faptul că, la finalul fiecărui capitol, autorul a introdus o scurtă
listă a izvoarelor istoriei Imperiului Bizantin, traducătorul menționând
edițiile în limba română ale respectivelor surse primare.
Când se sfârșește istoria, începe legenda. Cucerirea Constantinopolului și
stingerea milenarului Imperiu Bizantin nu au fost niciodată acceptate de cei
care iubiseră Bizanțul, aceștia preferând să trăiască o istorie bizantină în
afara realului, o istorie în care doi dintre pilonii imperiului, împăratul și
Biserica, nu au dispărut, ci au rămas suspendați în timp, pentru a reveni
cândva, într-un moment în care orașul de pe malurile Bosforului va deveni din
nou capitală imperiului creștin din răsărit. Referindu-se la Constantin al
XI-lea Paleologul, cel din urmă împărat bizantin, respectiv la ultima slujbă
ținută în Sfânta Sofia, biserica cea mai importantă a Constantinopolului și a
imperiului, Gregory amintește două legende: „Trupul lui Constantin nu a fost
găsit. Faptul că aparent dispăruse fără urmă a dat naștere unei tradiții mai
târzii, care îl înfățișează ca fiind «împăratul de marmură», care nu este mort,
ci așteptă, undeva în afara timpului, să se întoarcă și să refacă Imperiul
Bizantin”; „Potrivit tradiției, pe măsură ce turcii au pus stăpânire pe
biserică, preoții au luat vasele sacre, pereții sanctuarului s-au deschis și
preoții au intrat în zidurile clădirii, de unde vor apărea cândva pentru a
relua liturghia, când edificiul va deveni din nou biserică creștină.” (p. 352).
O carte interesantă, care merită citită cu atenție și prin care autorul
recreează o lume dispărută cu mai mult de o jumătate de mileniu în urmă.
Liviu Marius Ilie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu