Istoria româneasca nu e prea bogata în figuri feminine. Sigur, sunt doamnele si domnitele din toate vremurile, dar ele au un rol mai curând decorativ si o notorietate destul de redusa. Plus ca, în perioada contemporana, în jurul femeilor s-au tesut mai curând mituri negative (vezi numai asa-zisa suita de Elene). Un singur personaj se afirma: Regina Maria. Uneori, în ultima vreme, mi se pare ca prea se afirma. De exemplu, într-o culegere de texte feministe de acum câtiva ani, mai toate autoarele o aminteau ca model de femeie implicata social si politic, ceea ce – ma explic doar la cerere! – numai feminist nu e. Ca orice mare personaj, cel numit Maria este pe cât de complex, pe atât de predispus la receptari simplificatoare. Exact asta arata Jurnalul de razboi.
Se cuvin câteva precizari „tehnice”. Mai întâi, meritul principal pentru aparitie îi apartine lui Lucian Boia, fan declarat al Reginei, careia i-a adus un omagiu si prin cartea anterioara, Balcic. Micul paradis al României Mari (Humanitas, 2014). Dar, cu toata admiratia mea pentru pentru profesorul Boia, cred ca, pe pagina de garda, ar fi fost mai potrivit sa se treaca „dupa o idee de” decât „editie îngrijita de”. Prefata e scurta si preponderent rezumativa, iar notele explicative din subsol sunt cam firave si lasa destule personaje si situatii în ceata. Cu siguranta, destui istorici hard, editori de documente, vor avea reprosuri. Placerea lecturii nu este însa grav prejudiciata. Textul are ceva special, care lipseste memoriilor (care acopera perioada de pâna în 1918 si sunt publicate sub titlul Povestea vietii mele, mai întâi în interbelic, apoi în mai multe editii dupa 1989) si Însemnarilor zilnice (pâna în prezent zece volume, aparute la edituri diferite în perioada 2006-2013) din perioada interbelica. Ceva-ul în plus este de fapt o lipsa. Talentul se vede peste tot. Dar din jurnalul din 1916-1917 (anii aparitiei mitului Maria), folosit pentru scrierea Povestii…, lipseste, pe alocuri, „autocenzura”, dupa cum remarca Lucian Boia în prefata. Spune lucrurile mai „pe sleau” (p. 6).
Mai spectaculoase decât Jurnalul sunt însemnarile (scrise între anii 1910 si 1916) care îl preced. Aici Maria îsi povesteste copilaria de basm si, începuturile, dramatice în România. Sigur, principala sursa de amaraciune este singuratatea fetei de 17 ani, rupta de familie si obligata sa traiasca în mediul apasator al Palatului Regal românesc. Dar si în afara acestuia cam totul i se pare aiurea: de la apucaturile elitelor pâna la faptul ca existau prea putini copaci si aceia erau taiati fara nici o grija. Portretele apropiatilor sunt memorabile. Carol I, „unchiul”, pentru care are o sincera pretuire consolidata si sporita în timp, apare ca „un om care traia numai si numai pentru datoria lui” (p. 73), dar era predispus la comportament tiranic si avea uneori aerul unui personaj de opereta. „Sovaielnicul” Ferdinand (Nando), era exact opusul, lasându-se dominat de batrânul Rege, chiar daca, de multe ori, nu era de acord cu acesta. În cuplul princiar, lucrurile nu era roz. Între cei doi pare sa fi existat o oarecare incompatibilitate fizica si caracteriala. El „nu era barbatul care sa trezeasca interes într-o fata tânara” (p. 61), ea era „o tânara inocenta ca un mielusel nou-nascut si aproape la fel de proasta” (p. 58). Prima sarcina (cu Carol) i s-a parut un lucru „oribil, îngrozitor, aproape monstruos” (p. 70).
Dar relatia a mers, de voie de nevoie. Cei doi au ajuns pe Tron în vremuri complicate. Anii Jurnalului, 1916-1917, au fost, probabil, cei mai grei din viata lor, de capete încoronate si de oameni. Maria nu mai era „copilul” de la început, ci femeia puternica care urma sa faca istorie. Viata ei a fost marcata de moartea micului principe Mircea (20 octombrie/2 noiembrie 1916), fiul cel mai mic, în vârsta de trei ani. S-a adaugat si mutarea la Iasi, dupa ocuparea sudului tarii, cu perspectiva sumbra a refugiului în Rusia. Dar Rusia a fost cuprinsa curând de freamatul revolutionar, aducându-i Mariei o grija în plus, aceea pentru soarta foarte apropiatei sale surori, Ducky, maritata cu Marele Duce Kiril (considerat, mai târziu, „Tarul în exil”). Una peste alta, Regina se arata o femeie cu toate cele ale unei femei. Se preocupa de amenajarea resedintei de la Iasi, sta de vorba cu doamnele din jur, face plimbari s.a. Noteaza, din când în când, chiar: „m-am spalat pe cap”. Ferdinand, cu multele lui treburi, e o aparitie episodica. Ea are cvasi-permanent în preajma doi barbati, doi stâlpi: colonelul Ernest Ballif (adjutantul care ducea grija casei) si legendarul Barbu Stirbey (în epoca, administratorul Domeniilor Coroanei). Femeia are si accese de gelozie si posesivitate; de exemplu, atunci când simte ca „bunul meu Ballif” a picat sub influenta altei femei: „sunt cel mai blând om de pe lume, dar ce-i al meu e al meu” (p. 300), „mai degraba as renunta sa-i cer orice serviciu, oricât de însemnat ar fi pentru mine, decât sa stiu ca nu sunt EU singura pe care o slujeste” (p. 302). Despre Stirbey se stie ca a fost „prieten intim” al Reginei. Din Jurnal nu razbate nimic senzational. Dar el apare mereu lânga ea, zi de zi, si mai ales în clipele delicate. „Barbu a venit la ceai” e un laitmotiv al textului.
Activitatea publica din acei ani i-a adus supranumele de „Mama ranitilor”. La Bucuresti, a patronat un spital. La Iasi nu a mai putut face acest lucru, dar si-a ocupat mai tot timpul vizitând si ducând ajutoare (inclusiv tigari) la multele spitale si tabere de soldati. Pentru acestia, a scris la gazete numeroase articole de încurajare. La un moment dat, a aflat ca unii soldati „si-au desenat litera M pe nasturi, cu creionul, sau au scrijelit pe ei numele meu”, notând: „Nu pot tagadui ca vestea îmi face MARE placere, fiind ca e semn ca vorbele mele le-au ajuns la inimi” (p. 374).
Totusi, nu doar pentru asta a ajuns Maria o legenda. Ea trecut dincolo de rolul traditional al consoartelor de monarhi. Nemultumita de actiunile barbatilor de stat (Ferdinand, Carol, diversi politicieni si ofiteri), a cautat sa intervina în chestiunile politice si militare. Statutul si contextul au obligat-o la actiuni de culise (multe prin intermediul aceluiasi Stirbey). Pentru istorie, e importanta relatarea discutiei cu primul-ministru din epoca, Ionel Bratianu, care „stie ca e mai puternic decât mine, dar stie si ca eu sunt singura forta care i-ar putea pricinui suparari” (p. 68). Ar fi vrut mai mult, ar fi vrut sa exercite direct puterea. „Exclamatia suprema” (Lucian Boia, p. 9), retinuta de mai toti care au prezentat cartea, este: „As vrea sa fiu eu rege – poate as fi un rege rau, dar n-as îngadui sa se spuna minciuni pe seama mea, i-as obliga pe toti sa-si faca datoria de dimineata pâna seara, cu cuvinte aspre si fapte si mai aspre, daca ar fi nevoie…” (p. 139). De aici, o oarecare tensiune între cele cele doua capete încoronate: „…situatia dintre cele doua case (a mea si a lui Nando) nu e deloc simpla, apar invidii firesti si cealalta parte, fiind mai puternica material, încearca sa sicaneze partea noastra, care e recunoscuta drept superioara moral” (p. 441).
Dincolo de expresivitatea scriiturii Reginei – sau poate tocmai din cauza ei – exista un pericol, pericolul unei concluzii prea ferme, de care nu e departe nici Lucian Boia. Jurnalul… cultiva prejudecata larg raspândita a Regelui slab sustinut sau substituit de o Regina puternica. Ea pare aproape totul iar el, mai nimic. Trebuie însa sa tinem seama ca lucrurile sunt prezentate, ca de atâtea ori, dintr-o singura perspectiva. Daca atentia se concentreaza asupra unui personaj nu înseamna ca celelalte nu conteaza. Mai e înca de studiat, mai e înca de gândit…
Mihai Ghitulescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu