Nicolae Enciu, Tradiţionalism şi modernitate în Basarabia
anilor 1918-1940. I Populaţia Basarabiei interbelice. Aspecte demografice,
Academia de Ştiinţe a Moldovei, Institutul de Istorie, Stat şi Drept, Chişinău,
2013, 423 p.
Orice am
spune, nu ştim mare lucru despre Basarabia. Cei mai mulţi (cetăţeni) români sunt
indiferenţi. Eventual, agasaţi de texte patriotarde, mai lansează câte o invectivă
peste Prut. Alţii, o minoritate destul de zgomotoasă, umplu zidurile cu
„Basarabia, pământ românesc!”, fără să aibă habar care a fost situaţia în cele două
decenii, din ultimele două secole, când regiunea chiar a fost parte a statului
român. Dar nu mă preocupă în special nici una din cele două categorii, ci o a
treia: comunitatea culturală sau academic-umanistă, sau cum vreţi să-i ziceţi.
Relaţiile cu (con)fraţii basarabeni sunt mai degrabă indiferent-festiviste.
Românii se uită la ei, cam cu superioritate, ca la nişte extratereştri. Se pare
că sintagma „Planeta Moldova” e foarte inspirată. Vasile Ernu vorbea, acum
câţiva ani, de un „complex siberian”: „tot ce e dincolo de Prut e «undeva în
Siberia», «la dracu-n praznic» [...] Există în mintea lor un punct în care se
«termină» geografia, nu mai există dincolo decât un cumul de fantasme şi
clişee” (Ultimii eretici ai imperiului,
Polirom, Iaşi, 2009, p. 21).
Ca unul care, de nevoie, s-a aplecat
asupra istoriei Basarabiei şi s-a confruntat cu puţinătatea şi imprecizia
surselor, m-am bucurat când, prin bunăvoinţa unui coleg, mi-a ajuns în mână
cartea cercetătorului basarabean Vasile Enciu, referitoare la demografia şi
viaţa socială a regiunii în interbelic. Sincer să fiu, nu am luat foarte în
serios promisiunea de obiectivitate şi moderaţie de la început! Am mai auzit
de-astea, mi-am zis! În cele din urmă, m-am bucurat să aflu că ne punem aceleaşi
întrebări, ne izbim de aceleaşi probleme şi gândim destul de asemănător. Am
văzut că, dincolo de prejudecăţile regăţene, istoricul de peste Prut nu e mai înapoiat şi poate să nu forjeze
naţionalist nici într-o parte, nici în alta.
Pornind de la surse arhivistice de
la Bucureşti şi Chişinău şi de la lucrări de epocă, autorul a creat, după
ştiinţa mea, cea mai cuprinzătoare monografie a Basarabiei interbelice de până
acum – şi nu e decât primul volum. Atenţia este îndreptată iniţial asupra
secolului de stăpânire rusească, despre e greu de aflat mare lucru. De exemplu,
un recensământ a fost efectuat doar în 1897, în rest toate datele fiind simple
estimări. De aceea, cunoştinţele la nivelul anului 1918 sunt aproximative şi
rămân aşa până la 1930, când se realizează recensământul în România Mare.
Tabloul este realist, construit în
cea mai mare parte din informaţii cantitative. Vedem o zonă cu populaţie
majoritar românească, dar cu grupuri minoritare consistente şi cu diferenţe
etnice între urban şi rural. După cum ştiam, ruralul e dominant. Cea mai mare
parte a basarabenilor erau ţărani, ocupaţi cu agricultura, cu un nivel cultural
redus (analfabetismul era în floare) şi cu un trai dificil. Merită observată
diferenţa de dezvoltare dintre satele româneşti şi cele germane şi bulgăreşti
din Bugeac. De-a lungul celor două decenii, tendinţa a fost de descreştere,
atât în cazul natalităţii, cât şi în cel al mortalităţii, dar mai puţin pentru
cea din urmă. Găsim în carte date privind structura populaţiei pe sexe, vârste,
ocupaţii etc., starea economică, sanitară, culturală.
Imaginea este, una peste alta,
destul de întunecată. Şi să ne gândim că nici pentru ansamblul ţării nu e
foarte luminoasă! Basarabia s-a aflat pe ultimul loc, între provinciile
româneşti, cam la toate capitolele. Important e că cercetătorul nu şi-a propus
să arate că lucrurile au stat într-un anume fel. De cele mai multe ori, a
înregistrat situaţiile pur şi simplu. A evidenţiat şi progresele, chiar dacă
ele s-au dovedit insuficiente. Nu s-a sfiit să spună uneori răspicat adevăruri
neplăcute – pentru unii, poate blasfemice –, cum ar fi că „România, deci şi
Basarabia în speţă, a fost guvernată fără ca până la 1930 să se cunoască
structura populaţiei şi a economiei sale” (p. 147). Nu a ezitat să vorbească
despre dezinteresul şi chiar abuzurile administraţiei şi, normal, despre
nemulţumirile populaţiei. Formulele „noua Siberie” (p. 187) sau „California
României” (p. 277) au fost folosite în epocă, chiar dacă unii le-ar dori
uitate. „California” are dublu sens: pe de o parte exprimă starea de înapoiere
şi tendinţa centrului de colonizare arbitrară, iar pe de alta potenţialul
regiunii (avea, de departe, cea mai mare suprafaţă arabilă) (p. 113).
Există în carte şi câteva omisiuni
şi interpretări forţate, determinate poate de o inerţie istoriografică, poate
de o teamă, de înţeles până la un punct. Deşi se prezintă destul de amănunţit
sistemul Versailles, nu găsim o vorbă despre ratificarea Tratatului de la Paris
(28 octombrie 1920), care a recunoscut unirea Basarabiei. Nu spun care e
problema, spun doar că, în general, nu se spune. Mi se pare apoi exagerat să considerăm
că, în 1856, „Marile Puteri recunoşteau […] apartenenţa sudului Basarabiei şi,
implicit, a întregii Basarabii, la spaţiul de cultură şi civilizaţie a celor
două Principate” (p. 31). Şi în 1878 se răzgândeau? Cea mai delicată este însă
chestiunea ponderii populaţiei româneşti (moldoveneşti) în 1918. Autorul
preferă varianta lansată, în epocă, de Gheorghe Murgoci şi Eugeniu N. Giurgea,
anume că românii reprezentau 64% (p. 148). Nu ne explică însă cum s-a putut ca,
în 1927, estimarea guvernului Averescu să fie de 58,1% (p. 215), iar
recensământul din 1930 să dea un rezultat de numai 56,2% (p. 217). E greu de
crezut că ponderea etnicilor români a scăzut atât de mult, după Unire.
O astfel de lucrare este interesantă
pentru toţi curioşii, dar mai ales e utilă, chiar necesară, istoricilor
contemporanişti români. Câţi vor afla însă de ea? Se pare că ştiinţa şi cultura
trec Prutul mult mai greu decât oamenii!
Mihai Ghiţulescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu