Transilvania 1940-1944 – “micul univers maghiar”

Ablonczy Balázs, Transilvania reîntoarsă 1940-1944, Iași, Institutul european, 2014, 356 p.

La 1 decembrie 1918, urmare a Rezoluției adoptate la Alba-Iulia, Transilvania devenea parte integrantă a României, mari de acum. Tratatul de la Trianon, semnat doi ani mai târziu, oferea baza juridică pentru această stare de fapt, Ungaria fiind nevoită să consimtă la pierderea "teritoriului de peste păduri". Cu aceasta din urmă, o lungă și tensionată istorie avea să mineze în permanență relațiile dintre cele două state. România și Ungaria deopotrivă aveau să-și reproșeze în deceniile următoare tratamentele inegale, politicile și măsurile arbitrare aplicate minoritarilor; români sau unguri, după caz.

Departe de a fi scrisă pe un ton revanșard, lucrarea semnată de istoricul Ablonczy Balázs propune o examinare atentă a proiectelor maghiare pe marginea destinului Transilvaniei. Administrarea provinciei de către Ungaria în intervalul 1940-1944 și, în general, avantajele celor patru ani în care ea, Transilvania, a fost învestită în mentalul colectiv maghiar cu denumirea "micul univers maghiar"(p. 15), sunt alte dezvoltări cărora autorul le consacră spații largi. Referitor la titlul lucrării, cuvântul "reîntoarsă", așa cum precizează și autorul, nu acoperă adevărul istoric. Are însă marele merit de a da glas senitmentelor pe care cei mai muțlti dintre unguri le nutreau. Era vorba, într-un fel, de un act de reparație istorică - exprimarea voinței unei puteri superioare prin care ordinea naturală se restabilea (p. 14).

Rezervând un capitol întreg condiției maghiarilor cuprinși în granițele statului român în perioada interbelică, istoricul maghiar prezintă – fără prea multă îndârjire – abuzurile, presupuse sau dovedite, pe care România le-ar fi comis împotriva comunității maghiare din Transilvania. Merită semnalat faptul că grupul etnic maghiar număra, după episodul Trianon, 1.661.000 "de capete", adică 31,61% din totalul populației stabilită în teritoriile cedate României (p. 31). Discriminările de natură politică, economică și cultural-educațională  au făcut obiectul a nu mai puțin de 103 petiții remise  de minoritatea maghiară Ligii Națiunilor de la Geneva între 1922 și 1939 (p. 41). Reclamațiile, în marea lor majoritate, nu și-au atins scopul.

Referindu-se la hotărârea luată de curtea de arbitraj germano-italiană pe 30 august 1940 – Dictatul de la Viena – autorul insistă asupra stării de satisfacție care domnea în rândul delegaților unguri, atmosferă ce contrasta flagrant cu deznădejdea și descumpănirea existente în tabăra română. Mihail Manoilescu rezumă cât se poate de clar calvarul căruia a trebuit să-i facă față la momentul citirii hărții care scinda teritoriul transilvan: "când am privit în toată grozăvia împărțirea Transilvaniei, am înțeles că puterile care îmi erau mult slăbite mă părăsesc cu totul. […] În clipa aceea mi-am pierdut cunoștința…"(Dictatul de la Viena – Memorii iulie-august 1940, București, Editura Enciclopedică, 1991, p. 212).

Intrarea trupelor maghiare în Transilvania, începând cu data de 5 septembrie, a generat reacții diverse. Aflăm ca etnicii maghiari i-au întâmpinat pe soldații unguri cu manifestări de bucurie (p. 64), atitudinea românilor fiind, în mod natural, una disperată, vecină cu neputința. Cei mai mulți dintre ei s-au retras în case, lăsând în sarcina fețelor bisericești întâmpinarea noii conduceri(p. 66). Momentul "reglărilor de conturi" sosise și pentru localnicii maghiari. Sunt numeroase cazurile în care preoți, învățători sau notari români au căzut pradă violențelor (p. 75). În ceea ce privește lumina în care e analizat valul de persecuții împotriva românilor, trebuie spus că deși nu respinge atrocitățile comise de soldații și localnicii unguri împotriva populației civile românești, Ablonczy Balaz tinde să relativizeze intensitatea și numărul acestora. Metoda este simplă: justificarea acțiunilor armate, motivarea masacrelor prin prisma așa-ziselor acțiuni dușmănoase derulate de localnicii de neîncredere.

Ceea ce urmează este pe cât de ușor de intuit, pe atât de dificil de digerat. Alături de armata de funcționari publici adusă în teritoriu, autoritățile maghiare demarează un amplu proces de maghiarizare a societății transilvane. Din cele 56 de ziare românești existente anterior anexării sunt păstrate 9 (p. 85). Se adoptă măsura modificării ornamentației de tip românesc de pe fațada clădirilor (p. 92). Nici bisericile – ortodoxe și greco-catolice – n-au scăpat răzbunării maghiare. Din cele peste 400 ridicate în intervalul 1918-1940, nu puține au fost cele care au fost atacate, deteriorate sau dărâmate de locuitorii maghiari (p. 185). Școala și sistemul educațional în ansamblu au fost supuse unui drastic proces transformator. Obiectivul era simplu: maghiarizarea cadrelor didactice. În anul școlar 1942-1943, în cele 114 de unități de învățământ mediu care funcționau în Transilvania de Nord, numai 8,1% din numărul total al elevilor era de naționalitate română. (p. 191). Nici procentul studenților români nu era unul încurajator. Între 1940-1944 acesta neatingând pragul celor cinci procente (p. 195). Numărul cadrelor didactice era și el mic. Per ansamblu, În Transilvania de Nord funcționau 35 de cadre didactice. Nu putem abandona repretoriul măsurilor antiromânești înainte de a înregistra o altă, nu ultimă, politică funestă. Inspirată de teama de românizare și atingând, pe alocuri, dimensiunile unei veritabile obsesii, proiectul transferului de populație trecea drept singura soluție optimă în chestiunea românească. Locul lăsat liber de ei avea să fie populat de diaspora maghiară. Stoparea românizării consuma multe energii. Merită semnalată, fie și în treacăt, cifra de 1600 de persoane care își maghiarizau anual numele (p. 210).

          La capitolul avantajelor, al moștenirii durabile pe care administrația ungară a lăsat-o în Transilvania de Nord, autorul conturează un tablou ceva mai deschis, mai optimist. Infrastructura, eterna problemă, iese întărită în urma experienței maghiare. Căi ferate, șosele, drumuri și poduri, toate aceste proiecte au necesitate eforturi materiale uriașe.  Turismul, "vizitarea Transilvaniei a devenit un fel de îndatorire patriotică", (p. 240), era o altă dimensiune spre care Ungaria își îndrepta întreaga atenția. Editarea de ghiduri și materiale turistice, promovarea hotelurilor și a stațiunilor balneo-climaterice de la Sovata, Borsec, Tușnad ș.a., evident, cu reversul medaliei – sancționarea sau închiderea unităților hoteliere românești sau evreiești, a căpătat proporțiile unei politici de stat. Ungurii, cu precădere cei de dincolo de Tisa, erau încurajați să bată la pas orașele transilvănene. Bilanțul e cât se poate de pozitiv: “Transilvania nu mai fusese, poate, niciodată, atât de prezentă în opinia publică a Ungariei moderne” (p. 254). Asistența sanitară a populației, domeniu care și astăzi lasă de dorit, este și ea reformată. Acolo unde "pălinca, fecalele uscate de vită și plasa de păianjen" (p. 269) jucau rolul de medicamente, intervine spiritul ocrotitor maghiar. Mortalitatea infantilă scade și perspectivele sunt cum nu se poate mai optimiste. Se fac calcule, estimări și prognoze, se elaborează noi și noi strategii reformatoare. Toate sunt însă abandonate. Actul de la 23 august 1944 avea să pună punct proiectelor futuriste. Peste numai două luni, în octombrie 1944, Transilvania, în integralitatea ei, revenea între hotarele României.

Savuroasă și bine documentată, scrisă cu fler și, hai s-o spunem, semi-obiectivitate,  lucrarea istoricului maghiar este nu doar cronica unei drame (pentru români), ci și radiografia unei societăți dinamice și complexe – Transilvania în vreme de război. 

Alexandru Ionicescu

Basarabia, o Californie românească?

Nicolae Enciu, Tradiţionalism şi modernitate în Basarabia anilor 1918-1940. I Populaţia Basarabiei interbelice. Aspecte demografice, Academia de Ştiinţe a Moldovei, Institutul de Istorie, Stat şi Drept, Chişinău, 2013, 423 p.

Orice am spune, nu ştim mare lucru despre Basarabia. Cei mai mulţi (cetăţeni) români sunt indiferenţi. Eventual, agasaţi de texte patriotarde, mai lansează câte o invectivă peste Prut. Alţii, o minoritate destul de zgomotoasă, umplu zidurile cu „Basarabia, pământ românesc!”, fără să aibă habar care a fost situaţia în cele două decenii, din ultimele două secole, când regiunea chiar a fost parte a statului român. Dar nu mă preocupă în special nici una din cele două categorii, ci o a treia: comunitatea culturală sau academic-umanistă, sau cum vreţi să-i ziceţi. Relaţiile cu (con)fraţii basarabeni sunt mai degrabă indiferent-festiviste. Românii se uită la ei, cam cu superioritate, ca la nişte extratereştri. Se pare că sintagma „Planeta Moldova” e foarte inspirată. Vasile Ernu vorbea, acum câţiva ani, de un „complex siberian”: „tot ce e dincolo de Prut e «undeva în Siberia», «la dracu-n praznic» [...] Există în mintea lor un punct în care se «termină» geografia, nu mai există dincolo decât un cumul de fantasme şi clişee” (Ultimii eretici ai imperiului, Polirom, Iaşi, 2009, p. 21).

            Ca unul care, de nevoie, s-a aplecat asupra istoriei Basarabiei şi s-a confruntat cu puţinătatea şi imprecizia surselor, m-am bucurat când, prin bunăvoinţa unui coleg, mi-a ajuns în mână cartea cercetătorului basarabean Vasile Enciu, referitoare la demografia şi viaţa socială a regiunii în interbelic. Sincer să fiu, nu am luat foarte în serios promisiunea de obiectivitate şi moderaţie de la început! Am mai auzit de-astea, mi-am zis! În cele din urmă, m-am bucurat să aflu că ne punem aceleaşi întrebări, ne izbim de aceleaşi probleme şi gândim destul de asemănător. Am văzut că, dincolo de prejudecăţile regăţene, istoricul de peste Prut nu e mai înapoiat şi poate să nu forjeze naţionalist nici într-o parte, nici în alta.

            Pornind de la surse arhivistice de la Bucureşti şi Chişinău şi de la lucrări de epocă, autorul a creat, după ştiinţa mea, cea mai cuprinzătoare monografie a Basarabiei interbelice de până acum – şi nu e decât primul volum. Atenţia este îndreptată iniţial asupra secolului de stăpânire rusească, despre e greu de aflat mare lucru. De exemplu, un recensământ a fost efectuat doar în 1897, în rest toate datele fiind simple estimări. De aceea, cunoştinţele la nivelul anului 1918 sunt aproximative şi rămân aşa până la 1930, când se realizează recensământul în România Mare.

            Tabloul este realist, construit în cea mai mare parte din informaţii cantitative. Vedem o zonă cu populaţie majoritar românească, dar cu grupuri minoritare consistente şi cu diferenţe etnice între urban şi rural. După cum ştiam, ruralul e dominant. Cea mai mare parte a basarabenilor erau ţărani, ocupaţi cu agricultura, cu un nivel cultural redus (analfabetismul era în floare) şi cu un trai dificil. Merită observată diferenţa de dezvoltare dintre satele româneşti şi cele germane şi bulgăreşti din Bugeac. De-a lungul celor două decenii, tendinţa a fost de descreştere, atât în cazul natalităţii, cât şi în cel al mortalităţii, dar mai puţin pentru cea din urmă. Găsim în carte date privind structura populaţiei pe sexe, vârste, ocupaţii etc., starea economică, sanitară, culturală.

            Imaginea este, una peste alta, destul de întunecată. Şi să ne gândim că nici pentru ansamblul ţării nu e foarte luminoasă! Basarabia s-a aflat pe ultimul loc, între provinciile româneşti, cam la toate capitolele. Important e că cercetătorul nu şi-a propus să arate că lucrurile au stat într-un anume fel. De cele mai multe ori, a înregistrat situaţiile pur şi simplu. A evidenţiat şi progresele, chiar dacă ele s-au dovedit insuficiente. Nu s-a sfiit să spună uneori răspicat adevăruri neplăcute – pentru unii, poate blasfemice –, cum ar fi că „România, deci şi Basarabia în speţă, a fost guvernată fără ca până la 1930 să se cunoască structura populaţiei şi a economiei sale” (p. 147). Nu a ezitat să vorbească despre dezinteresul şi chiar abuzurile administraţiei şi, normal, despre nemulţumirile populaţiei. Formulele „noua Siberie” (p. 187) sau „California României” (p. 277) au fost folosite în epocă, chiar dacă unii le-ar dori uitate. „California” are dublu sens: pe de o parte exprimă starea de înapoiere şi tendinţa centrului de colonizare arbitrară, iar pe de alta potenţialul regiunii (avea, de departe, cea mai mare suprafaţă arabilă) (p. 113).

            Există în carte şi câteva omisiuni şi interpretări forţate, determinate poate de o inerţie istoriografică, poate de o teamă, de înţeles până la un punct. Deşi se prezintă destul de amănunţit sistemul Versailles, nu găsim o vorbă despre ratificarea Tratatului de la Paris (28 octombrie 1920), care a recunoscut unirea Basarabiei. Nu spun care e problema, spun doar că, în general, nu se spune. Mi se pare apoi exagerat să considerăm că, în 1856, „Marile Puteri recunoşteau […] apartenenţa sudului Basarabiei şi, implicit, a întregii Basarabii, la spaţiul de cultură şi civilizaţie a celor două Principate” (p. 31). Şi în 1878 se răzgândeau? Cea mai delicată este însă chestiunea ponderii populaţiei româneşti (moldoveneşti) în 1918. Autorul preferă varianta lansată, în epocă, de Gheorghe Murgoci şi Eugeniu N. Giurgea, anume că românii reprezentau 64% (p. 148). Nu ne explică însă cum s-a putut ca, în 1927, estimarea guvernului Averescu să fie de 58,1% (p. 215), iar recensământul din 1930 să dea un rezultat de numai 56,2% (p. 217). E greu de crezut că ponderea etnicilor români a scăzut atât de mult, după Unire.

            O astfel de lucrare este interesantă pentru toţi curioşii, dar mai ales e utilă, chiar necesară, istoricilor contemporanişti români. Câţi vor afla însă de ea? Se pare că ştiinţa şi cultura trec Prutul mult mai greu decât oamenii!

Mihai Ghiţulescu

Timur Lenk – cuceritorul din Asia

Arnaud Blin, Timur Lenk, traducere și cuvânt-înainte de Mihai Manea, București, Editura Corint, 2013.

În vara anului 1402 a avut loc la Ankara una dintre marile confruntări militare de la începutul secolului al XV-lea, față în față găsindu-se Baiazid și Timur Lenk. Deznodământul bătăliei – înfrângerea lui Baiazid – a stopat pentru un timp expansiunea exponențială a otomanilor și a făcut din Timur Lenk un personaj cunoscut în Europa. Violența cu care acesta a trecut prin istorie, ca și răsunetul victoriilor sale i-au făcut pe mulți intelectuali să se oprească asupra personalității lui, în această lungă galerie de scriitori, artiști sau oameni de știință regăsindu-se și francezul Arnaud Blin, cel care, în urmă cu câțiva ani, a încercat într-o lucrare cu caracter monografic să surprindă cele mai importante aspecte ale vieții lui Tamerlan.

Scriind pentru marele public din Franța o carte despre un personaj născut în Asia Centrală, așadar o lume puțin cunoscută europeanului occidental, Blin și-a construit lucrarea într-o manieră ușor anacronică, prezentându-i cititorului mai întâi modul în care Timur Lenk–Tamerlan a fost perceput de cultura occidentală, în secolele ce au urmat după moartea lui („mitul despre Timur Lenk”) și, abia apoi, analizând principalele etape ale vieții sale. Rând pe rând, sunt amintiți dramaturgul Cristopher Marlowe, iluministul Voltaire, istoricul Edward Gibbon sau compozitorul Georg Händel, intelectuali europeni care i-au dedicat lui Timur Lenk părți mai lungi sau mai scurte din opera lor.

Timur s-a născut în 1336, în orașul Keș (astăzi Shahrisabz, Uzbekistan) din regiunea istorică Transoxiana (sau Transoxania), regiune ce cuprindea teritorii mai mari sau mai mici din țări ce astăzi se regăsesc în Asia Centrală – Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan și Kazahstan. Cât privește originea lui Timur Lenk și începutul vieții sale, acestea sunt învăluite într-o ceață, explicabilă prin locul și epoca în care a trăit acesta. Arnaud Blin nota: „Viața lui Timur Lenk se dezvăluie pe măsură ce puterea sa sporește: cunoaștem doar câteva detalii despre copilăria lui Timur Lenk care, foarte probabil, nu a durat mult. În ciuda tuturor faptelor, știm că Timur Lenk făcea parte din clanul Barlas, deci aparținea «nobilimii» din Transoxiana, familia sa exercitând puterea locală la Keș. […] Din punct de vedere cultural, Timur Lenk aparținea lumii turcice. Dar cei din clanul Barlas (Barulas din perioada domniei lui Ginghis Han) erau de origine mongolă, probabil amestecați cu turcii vechi. […] Familia sa era turcă și mongolă, dar și musulmană, probabil de dată recentă.” (p. 85, 86)

O parte importantă a lucrării lui Blin este dedicată campaniilor militare ale lui Timur Lenk. În fața unui război prelungit pe mai multe decenii, sarcina istoricului nu este deloc una ușoară, acesta fiind obligat la „o enumerare fără de sfârșit de nume de bătălii, locuri, oameni și chiar popoare […] cu atât mai mult cu cât, pentru publicul din Europa Occidentală, aceste nume nu înseamnă nimic” (p. 146); de aceea, Arnaud Blin s-a limitat la prezentarea etapelor importante ale expansiunii timuride – campaniile contra Iranului, Hoardei de Aur, Indiei, mamelucilor și otomanilor. Motivațiile, caracteristicile și urmările acestor campanii au fost interpretate diferit. Războiul împotriva Hoardei de Aur a reprezentat „în termeni strict militari  […] apogeul aventurii lui Timur Lenk” (p. 162); cauza confruntării cu mamelucii este descrisă, în mod paradoxal, ca o urmare a asemănărilor izbitoare dintre societatea timuridă și cea a mamelucilor – „cuceritorului nu-i plăcea să-și vadă imaginea în oglindă” (p. 182); referindu-se la bătălia de la Ankara, pe care o descrie într-o manieră minuțioasă, lăsând astfel să se vadă pasiunea sa pentru istoria militară, autorul se raportează o dată în plus la zona de cultură căreia îi aparține – „celebrele bătălii dintre englezi și francezi de la Crécy, Poitiers sau Azincourt, care s-au desfășurat cam în aceeași epocă, nu suportă comparație, în raport cu acest spectacol extraordinar” (p. 192).

Cât privește relațiile lui Timur Lenk cu Europa Occidentală, acestea s-au limitat la un schimb de scrisori cu regii Franței și Castiliei, dar și la primirea unor călători occidentali, precum a fost cazul lui Ruy González de Clavijo. Timur a murit în 1405, într-o perioada în care pregătea o mare campanie împotriva Chinei.

Una din caracteristicile politicii militare a lui Timur Lenk a fost violența, o violență de cele mai multe ori nejustificată. Pe lângă „obișnuitele” piramide de cranii, care rămâneau în urma cuceririlor, Timur comanda mari masacre umane îndreptate împotriva celor învinși : după ce a pătruns în Dehli, au fost omorâți „100.000 de prizonieri indieni – cifra este probabil exagerată, dar dă măsura măcelului – musulmanii având «privilegiul» de sfârși cu beregata tăiată, iar ceilalți compatrioți nefericiți au pierit arși” (p. 129-130); la Sivas, „a îngropat de vii câteva mii de armeni, masacrând femeile, legându-le de caii care galopau, în timp ce copiii erau călcați în picioare de copitele acestora” (p. 184).

Pornind de la maniera autoritară și violentă de a conduce și de a cuceri a lui Timur Lenk, Arnaud Blin înclină să îl considere un precursor al totalitarismului modern. Totuși, comparațiile cu alte zone geografice sau cu alte perioade istorice sunt excesive, autorul folosind foarte des trimiteri la personaje sau evenimente ce i se pare similare cu cele din viața lui Timur Lenk. În plus, multe din notele traducătorului despre personalități ale istoriei și culturii universale sunt inutile, mare parte din aceste personalități fiind cunoscute cititorului mai mult sau mai puțin avizat.

Care este imaginea lui Timur Lenk în memoria omului contemporan? Pe lângă lucrările cu caracter științific, precum cea a lui Arnaud Blin, care încearcă să-l readucă pe marele cuceritor asiatic în atenția cititorului de istorie, Timur este folosit și ca element de propagandă politică în Uzbekistanul de astăzi. În viziunea lui Blin, „astăzi, memoria lui Timur Lenk ni se înfățișează ca o imagine cu mai multe dimensiuni, aceea a unui om complex, care a lăsat în urma sa, în loc de un imperiu, o pată mare de sânge, a cărei urmă, mereu vizibilă, nu va dispărea probabil niciodată.” (p. 233)

Liviu Marius Ilie

O altă istorie a Imperiului Bizantin

Timothy E. Gregory, O istorie a Bizanțului, traducere de Cornelia Dumitru, Iași, Editura Polirom, 2013.

 Cine se încumetă să scrie o istorie a Imperiului Bizantin își asumă o mare responsabilitate, existența Bizanțului ca stat fiind una milenară. Dacă lucrarea nu este vastă în raport cu subiectul tratat, ca în cazul istoriei lui Timothy E. Gregory, care însumează puțin peste patru sute de pagini, capacitatea de sinteză de care trebuie să dea dovadă istoricul poate fi egalată numai de necesitatea parcurgerii unei imense bibliografii, așa cum este cea a imperiului creștin din răsăritul Europei.

Una din chestiunile controversate în cercetarea istoriei bizantine este, fără doar și poate, stabilirea momentului de început al Bizanțului sau, altfel spus, determinarea graniței cronologice dintre Imperiul Roman și cel Bizantin. Pentru Gregory, acest punct de trecere îl reprezintă, doar în mod convențional „epoca lui Constantin cel Mare” (începutul secolului al IV-lea), deoarece clivajul roman/bizantin este văzut ca o divizare care, în bună măsură, este „artificială și depinde de nevoia istoricilor de a segmenta trecutul în faze inteligibile” (p. 61). Finalul imperiului este legat de cucerirea otomană din 1453, istoricul american menționând și câteva aspecte ale moștenirii bizantine.

Foarte importantă este modalitatea de expunere a faptelor istorice, în cazul de față autorul optând, așa cum subliniază în prefața volumului, pentru o expunere cronologică și politică, lucrarea folosind „domniile împăraților drept criterii de organizare a materialului” (p. 16). Parcurgând cartea istoricului american, cititorului îi trec prin fața ochilor, unul câte unul, toți împărații Imperiului Bizantin, figuri luminoase sau șterse, reformatori ai statului sau, dimpotrivă, oameni politici caracterizați de tradiționalismul epocii.

Utilizarea domniilor împăraților bizantini ca borne în împărțirea istoriei l-a determinat pe istoricul american să se oprească asupra unora dintre conducătorii imperiului din Răsărit și să le contureze rolul jucat în istoria statului romeilor. Deși Constantin cel Mare a lăsat omenirii o moștenire gigantică, „figura lui istorică s-a transformat într-un mit, legenda începând să se țeasă încă din timpul vieții sale” (p. 78). „Teodosie I a fost ultimul conducător al Imperiului Roman nedivizat” (p. 107), în timp ce „domnia lui Iustinian este considerată, de obicei, epoca de aur a perioadei bizantine timpurii” (p. 127). Heraclius a fost „unul dintre eroii istoriei Bizanțului și un personaj fascinant” (p. 158), iar „Leon al III-lea și-a făcut apariția pe scena politică bizantină într-un moment decisiv și a așezat statul pe o bază solidă din punct de vedere militar și politic” (p. 185). Unora dintre împărați, precum Vasile al II-lea, autorul le creionează chiar un portret, pornind de la izvoarele vremii: „Dintr-un tânăr iubitor de plăceri se transformase într-un politician și un comandant călit și hotărât; era posac și iute la mânie și – spre deosebire de antecesorii săi – nu era interesat de literatură sau studii” (p. 249). Împrejurările politice dificile ale imperiului au fost adeseori depășite prin intervenția unor împărați cu o personalitate puternică, precum Alexios I, care „este exponentul unui fenomen tipic bizantin, anume împăratul care a ajuns pe tron când situația era mai gravă, a salvat imperiul de la dezastrul militar și l-a adus pe un făgaș pe care avea să îl urmeze timp de un secol” (p. 265). Evident că au existat și împărați mai puțin inspirați din punct de vedere politic, precum Ioan al V-lea, care „într-un interval scurt de timp […] a devenit supusul a doi dintre inamicii Bizanțului – mai întâi al papei și apoi al sultanului otoman” (p. 331). În traducerea română s-au strecurat și câteva greșeli legate de numele împăraților bizantini, în această categorie intrând „Nichifor I Focas” (p. 268) sau „Manuel al II-lea Comnen” (p. 295)!

Evident că autorul american nu s-a limitat la înșiruirea împăraților bizantini, ci a analizat și teme majore ale istoriei Bizanțului. Rând pe rând, sunt amintite cele șapte sinoade ecumenice, apariția și formele monahismului, iconoclasmul și rolul său major în Biserica bizantină, cruciadele și influența lor asupra Imperiului Bizantin, Hipodromul, organizarea themelor sub forma unui eșafodaj administrativ-militar al imperiului, importanța monedei bizantine, structura societății,  manifestări culturale bizantine etc.

Stilul cărții este puternic influențat de densitatea informațiilor pe care istoricul trebuie să le transmită cititorului. Lucrarea este scrisă dintr-o perspectivă evenimențială, care adeseori tinde să plictisească, pericolul pe care îl reprezintă acest tip de scriere fiind un abandon prematur al lecturii, lectură care, pe alocuri, este lipsită de inflexiuni ale limbajului ce pot face o carte plăcută nu doar specialistului, ci și cititorului pasionat de istorie. Pentru a diminua această imagine ușor monotonă, Gregory a introdus mai multe „casete”, în fapt texte ce descriu evenimente sau personaje specifice ori fragmente din izvoare istorice, care, în mod normal, nu și-ar fi găsit locul în textul propriu zis și care au rolul de a-l scoate pe cititor din generalul sintezei și de a-l introduce în specificul studiului de caz. Nu în ultimul rând, trebuie menționat faptul că, la finalul fiecărui capitol, autorul a introdus o scurtă listă a izvoarelor istoriei Imperiului Bizantin, traducătorul menționând edițiile în limba română ale respectivelor surse primare.

Când se sfârșește istoria, începe legenda. Cucerirea Constantinopolului și stingerea milenarului Imperiu Bizantin nu au fost niciodată acceptate de cei care iubiseră Bizanțul, aceștia preferând să trăiască o istorie bizantină în afara realului, o istorie în care doi dintre pilonii imperiului, împăratul și Biserica, nu au dispărut, ci au rămas suspendați în timp, pentru a reveni cândva, într-un moment în care orașul de pe malurile Bosforului va deveni din nou capitală imperiului creștin din răsărit. Referindu-se la Constantin al XI-lea Paleologul, cel din urmă împărat bizantin, respectiv la ultima slujbă ținută în Sfânta Sofia, biserica cea mai importantă a Constantinopolului și a imperiului, Gregory amintește două legende: „Trupul lui Constantin nu a fost găsit. Faptul că aparent dispăruse fără urmă a dat naștere unei tradiții mai târzii, care îl înfățișează ca fiind «împăratul de marmură», care nu este mort, ci așteptă, undeva în afara timpului, să se întoarcă și să refacă Imperiul Bizantin”; „Potrivit tradiției, pe măsură ce turcii au pus stăpânire pe biserică, preoții au luat vasele sacre, pereții sanctuarului s-au deschis și preoții au intrat în zidurile clădirii, de unde vor apărea cândva pentru a relua liturghia, când edificiul va deveni din nou biserică creștină.” (p. 352).

            O carte interesantă, care merită citită cu atenție și prin care autorul recreează o lume dispărută cu mai mult de o jumătate de mileniu în urmă. 

Liviu Marius Ilie

MARIA (you gotta read read her!)

Maria, Regina României, Jurnal de razboi: 1916-1917. Precedat de însemnari din 1910-1916, traducere din engleza de Anca Barbulescu, editie îngrijita si prefata de Lucian Boia, Editura Humanitas, Bucuresti, 2014, 502 p.

Istoria româneasca nu e prea bogata în figuri feminine. Sigur, sunt doamnele si domnitele din toate vremurile, dar ele au un rol mai curând decorativ si o notorietate destul de redusa. Plus ca, în perioada contemporana, în jurul femeilor s-au tesut mai curând mituri negative (vezi numai asa-zisa suita de Elene). Un singur personaj se afirma: Regina Maria. Uneori, în ultima vreme, mi se pare ca prea se afirma. De exemplu, într-o culegere de texte feministe de acum câtiva ani, mai toate autoarele o aminteau ca model de femeie implicata social si politic, ceea ce – ma explic doar la cerere! – numai feminist nu e. Ca orice mare personaj, cel numit Maria este pe cât de complex, pe atât de predispus la receptari simplificatoare. Exact asta arata Jurnalul de razboi. 

Se cuvin câteva precizari „tehnice”. Mai întâi, meritul principal pentru aparitie îi apartine lui Lucian Boia, fan declarat al Reginei, careia i-a adus un omagiu si prin cartea anterioara, Balcic. Micul paradis al României Mari (Humanitas, 2014). Dar, cu toata admiratia mea pentru pentru profesorul Boia, cred ca, pe pagina de garda, ar fi fost mai potrivit sa se treaca „dupa o idee de” decât „editie îngrijita de”. Prefata e scurta si preponderent rezumativa, iar notele explicative din subsol sunt cam firave si lasa destule personaje si situatii în ceata. Cu siguranta, destui istorici hard, editori de documente, vor avea reprosuri. Placerea lecturii nu este însa grav prejudiciata. Textul are ceva special, care lipseste memoriilor (care acopera perioada de pâna în 1918 si sunt publicate sub titlul Povestea vietii mele, mai întâi în interbelic, apoi în mai multe editii dupa 1989) si Însemnarilor zilnice (pâna în prezent zece volume, aparute la edituri diferite în perioada 2006-2013) din perioada interbelica. Ceva-ul în plus este de fapt o lipsa. Talentul se vede peste tot. Dar din jurnalul din 1916-1917 (anii aparitiei mitului Maria), folosit pentru scrierea Povestii…, lipseste, pe alocuri, „autocenzura”, dupa cum remarca Lucian Boia în prefata. Spune lucrurile mai „pe sleau” (p. 6).

Mai spectaculoase decât Jurnalul sunt însemnarile (scrise între anii 1910 si 1916) care îl preced. Aici Maria îsi povesteste copilaria de basm si, începuturile, dramatice în România. Sigur, principala sursa de amaraciune este singuratatea fetei de 17 ani, rupta de familie si obligata sa traiasca în mediul apasator al Palatului Regal românesc. Dar si în afara acestuia cam totul i se pare aiurea: de la apucaturile elitelor pâna la faptul ca existau prea putini copaci si aceia erau taiati fara nici o grija. Portretele apropiatilor sunt memorabile. Carol I, „unchiul”, pentru care are o sincera  pretuire consolidata si sporita în timp, apare ca „un om care traia numai si numai pentru datoria lui” (p. 73), dar era predispus la comportament tiranic si avea uneori aerul unui personaj de opereta. „Sovaielnicul” Ferdinand (Nando), era exact opusul, lasându-se dominat de batrânul Rege, chiar daca, de multe ori, nu era de acord cu acesta. În cuplul princiar, lucrurile nu era roz. Între cei doi pare sa fi existat o oarecare incompatibilitate fizica si caracteriala. El „nu era barbatul care sa trezeasca interes într-o fata tânara” (p. 61), ea era „o tânara inocenta ca un mielusel nou-nascut si aproape la fel de proasta” (p. 58). Prima sarcina (cu Carol) i s-a parut un lucru „oribil, îngrozitor, aproape monstruos” (p. 70).

Dar relatia a mers, de voie de nevoie. Cei doi au ajuns pe Tron în vremuri complicate. Anii Jurnalului, 1916-1917, au fost, probabil, cei mai grei din viata lor, de capete încoronate si de oameni. Maria nu mai era „copilul” de la început, ci femeia puternica care urma sa faca istorie. Viata ei a fost marcata de moartea micului principe Mircea (20 octombrie/2 noiembrie 1916), fiul cel mai mic, în vârsta de trei ani. S-a adaugat si mutarea la Iasi, dupa ocuparea sudului tarii, cu perspectiva sumbra a refugiului în Rusia. Dar Rusia a fost cuprinsa curând de freamatul revolutionar, aducându-i Mariei o grija în plus, aceea pentru soarta foarte apropiatei sale surori, Ducky, maritata cu Marele Duce Kiril (considerat, mai târziu, „Tarul în exil”). Una peste alta, Regina se arata o femeie cu toate cele ale unei femei. Se preocupa de amenajarea resedintei de la Iasi, sta de vorba cu doamnele din jur, face plimbari s.a. Noteaza, din când în când, chiar: „m-am spalat pe cap”. Ferdinand, cu multele lui treburi, e o aparitie episodica. Ea are cvasi-permanent în preajma doi barbati, doi stâlpi: colonelul Ernest Ballif (adjutantul care ducea grija casei) si legendarul Barbu Stirbey (în epoca, administratorul Domeniilor Coroanei). Femeia are si accese de gelozie si posesivitate; de exemplu, atunci când simte ca „bunul meu Ballif” a picat sub influenta altei femei: „sunt cel mai blând om de pe lume, dar ce-i al meu e al meu” (p. 300), „mai degraba as renunta sa-i cer orice serviciu, oricât de însemnat ar fi pentru mine, decât sa stiu ca nu sunt EU singura pe care o slujeste” (p. 302). Despre Stirbey se stie ca a fost „prieten intim” al Reginei. Din Jurnal nu razbate nimic senzational. Dar el apare mereu lânga ea, zi de zi, si mai ales în clipele delicate. „Barbu a venit la ceai” e un laitmotiv al textului.

Activitatea publica din acei ani i-a adus supranumele de „Mama ranitilor”. La Bucuresti, a patronat un spital. La Iasi nu a mai putut face acest lucru, dar si-a ocupat mai tot timpul vizitând si ducând ajutoare (inclusiv tigari) la multele spitale si tabere de soldati. Pentru acestia, a scris la gazete numeroase articole de încurajare. La un moment dat, a aflat ca unii soldati „si-au desenat litera M pe nasturi, cu creionul, sau au scrijelit pe ei numele meu”, notând: „Nu pot tagadui ca vestea îmi face MARE placere, fiind ca e semn ca vorbele mele le-au ajuns la inimi” (p. 374).

Totusi, nu doar pentru asta a ajuns Maria o legenda. Ea trecut dincolo de rolul traditional al consoartelor de monarhi. Nemultumita de actiunile barbatilor de stat (Ferdinand, Carol, diversi politicieni si ofiteri), a cautat sa intervina în chestiunile politice si militare. Statutul si contextul au obligat-o la actiuni de culise (multe prin intermediul aceluiasi Stirbey). Pentru istorie, e importanta relatarea discutiei cu primul-ministru din epoca, Ionel Bratianu, care „stie ca e mai puternic decât mine, dar stie si ca eu sunt singura forta care i-ar putea pricinui suparari” (p. 68). Ar fi vrut mai mult, ar fi vrut sa exercite direct puterea. „Exclamatia suprema” (Lucian Boia, p. 9), retinuta de mai toti care au prezentat cartea, este: „As vrea sa fiu eu rege – poate as fi un rege rau, dar n-as îngadui sa se spuna minciuni pe seama mea, i-as obliga pe toti sa-si faca datoria de dimineata pâna seara, cu cuvinte aspre si fapte si mai aspre, daca ar fi nevoie…” (p. 139). De aici, o oarecare tensiune între cele cele doua capete încoronate: „…situatia dintre cele doua case (a mea si a lui Nando) nu e deloc simpla, apar invidii firesti si cealalta parte, fiind mai puternica material, încearca sa sicaneze partea noastra, care e recunoscuta drept superioara moral” (p. 441).

Dincolo de expresivitatea scriiturii Reginei – sau poate tocmai din cauza ei – exista un pericol, pericolul unei concluzii prea ferme, de care nu e departe nici Lucian Boia. Jurnalul… cultiva prejudecata larg raspândita a Regelui slab sustinut sau substituit de o Regina puternica. Ea pare aproape totul iar el, mai nimic. Trebuie însa sa tinem seama ca lucrurile sunt prezentate, ca de atâtea ori, dintr-o singura perspectiva. Daca atentia se concentreaza asupra unui personaj nu înseamna ca celelalte nu conteaza. Mai e înca de studiat, mai e înca de gândit…

Mihai Ghitulescu

Irina – femeia care a condus un imperiu

Dominique Barbe, Irina, împăratul Bizanțului, traducere din limba franceză Ioan Doru Brana, prefață Sebastian-Laurențiu Nazâru, București, Editura Nemira, 2013.

A fost prima femeie împărat din istoria Imperiului Bizantin; a fost trecută de Biserică în rândul sfinților; a intrat în istorie primind pe cap coroana imperială a Bizanțului, din mâna sotului sau, Leon al IV-lea și a părăsit-o îmbrăcând rasa de călugăriță, in care a și murit; a fost privită ca un politician abil, chiar lipsit de scrupule, profitând de orbirea fiului si predecesorului sau la tron, Constantin al VI-lea. Irina, frumoasa ateniană, care a a readus in Biserică icoanele, după mai multe decenii în care fuseseră excluse, a devenit ea însăși o icoană, venerată de lumea creștină. A atras privirile contemporanilor și urmașilor săi, mulți fiind curioși să-i cunoască viața. De la Teofan Confesorul, care a murit la scurt timp dupa Irina și până astăzi, istoricii s-au întrecut în a o descrie in fel și chip. Pătimași sau reci, credincioși sau atei, cercetătorii trecutului au prezentat-o în diverse ipostaze, i-au dedicat „vieți”, biografii abia schițate sau ample descrieri ale existenței celei care a urcat pe tronul împăraților de la Constantinopol.

Unul dintre cei care au scris asemenea biografii ale împărătesei originare din Atena este Dominique Barbe, doctor în istorie al Universității Paris IV Sorbonne. Cartea sa, așa cum autorul însuși o descrie, este un eseu. „Încercarea de a face o istorie strict evenimențială referitoare la Irina nu este posibilă. Am risca să cădem cu repeziciune în romanesc. Ideea este ispititoare, dar ea nu ține de munca și, cu atât mai puțin, de domeniul istoricului.” (p. 16) Această descriere nu a fost împărtășită de toți bizantinologii, Judith Herrin considerând că lucrarea lui Barbe se îndepărtează de istorie și se apropie de literatură (Herrin, 2002: 267).

Cum „tăcerea cea mai grea și un întuneric de nepătruns înconjoară originile Irinei”, ea apărând „brusc, la o întorsătură de frază” a cronicarului Teofan Confesorul (p. 66), autorul se vede nevoit ca acolo unde lipsesc detaliile directe din viața viitoarei împărătese, să le înlocuiască cu informații din istoria bizantină. Astfel, acesta împletește istoria soției lui Leon al IV-lea cu istoria Constantinopolului și cu istoria Imperiului Bizantin, lăsând adeseori impresia că umple hiatusurile izvoarelor cu fragmente de istorie generală, fragmente în care viața Irinei, discretă sau încă lipsită de celebritate, se pierde în tumultul Marelui Imperiu sau în cel al Marelui Oraș.

Din momentul în care sursele vremii o amintesc tot mai des pe Irina, cititorul poate urmări firul cronologic al vieții sale. Sosită la Constantinopol pentru a se căsători cu Leon, fiul împăratului Constantin al V-lea, ea intră, prin acest mariaj, în familia imperială bizantină. Îi oferă lui Leon, co-împărat la acea vreme, un fiu, care va primi numele bunicului său imperial – Constantin. La moartea lui Constantin al V-lea, în anul 775, soțul Irinei urcă pe tronul de la Constantinopol, rămânând cunoscut în istorie drept Leon al IV-lea. Cinci ani mai târziu, acesta moare, puterea trecând în mâinile fiului său minor, Constantin al VI-lea; pentru Irina începea o lungă perioadă de regență a domniei fiului său, perioadă în care, în cea mai mare parte a timpului, ea a fost adevaratul conducător al Imperiului Bizantin. În anul 797, un eveniment cu o puternică încărcătură sentimental are loc la Constantinopol – împăratul Constantin al VI-lea este orbit, mama sa profitând politic de această situație pentru a deveni prima femeie din istoria Imperiului Bizantin care a urcat pe scaunul împăraților. În 802, Irina este îndepăratată de pe tron și moare un an mai târziu.

Dominique Barbe punctează principalele momente de politică externă și internă ce s-au leagat de numele Irinei. Dintre aceastea putem aminti: conflictele cu arabii sau bulgarii, relațiile sinusoidale cu vestul Europei, al VII-lea sinod ecumenic de la Niceea din 787, condamnarea iconoclasmului și restaurarea cultului icoanelor în Biserică etc.

Care au fost dezavantajele sale ca femeie-om politic, în plin secol al VIII-lea? Deși femeie, Irina a purtat în documentele sale oficiale – cele emise între 797 și 802 – titlul de basileus–împărat, în forma sa gramaticală masculină (forma de feminin era basilissa–împărătesă) (Herrin, 2002: 100). Parafrazându-l pe Ernst Kantorowicz, se poate specula faptul că, în cazul Irinei, corpul său natural, muritor era de femeie, în timp ce corpul său politic, nemuritor era de bărbat. Din perspectivă militară, Irina a avut un mare neajuns – nu a putut conduce armatele bizantine pe câmpul de luptă. Preluarea totală a puterii de către Constantin al VI-lea, în 790, a fost înlesnită de revolta armatelor din răsăritul imperiului; referitor la această situație, Dominique Barbe nota: „Mai mult decât o revoltă a armatelor iconoclaste, ceea ce trebuie să vedem în reacția soldaților este dorința lor de a avea un împărat care să fie un adevărat comandant în fruntea armatelor.” (p. 320) În ziua de Crăciun a anului 800, papa Leon al III-lea l-a încoronat pe Carol cel Mare ca împărat al romanilor; cronicarii apuseni au justificat „reînvierea” imperiului în apusul Europei prin faptul că la Constantinopol, puterea se afla în mâna unei femei. Un fapt ce merită amintit aici este un posibil plan de căsătorie între Carol cel Mare și Irina, mariaj nerealizat, dar care, fără doar și poate, ar fi putut fi una din căsătoriile celebre ale istoriei medievale.

În ciuda rezervelor manifestate, așa cum am văzut mai sus, de unii specialiști, cartea lui Dominique Barbe rămâne o lectură interesantă, cursivă, care așa cum arăta autorul „ îl va cufunda, o dată în plus, pe cititor într-o lume bizantină fascinantă și insuficient explorată” (p. 16). Evident, pot fi menționate mai multe observații asupra lucrării, din care, în treacăt, pot fi amintite unele inadvertențe cronologice, accentuate, în mod clar, de sistemul cronologic complicat folosit în principalul izvor al epocii, cronica lui Teofan Confesorul.

Bibliografie suplimentară:

Herrin, J. (2002). Women in Purple. Rulers of Medieval Byzantium, London: Phoenix Press.

Kantorowicz, E. (2014). Cele două corpuri ale regelui, Iași: Polirom.

Liviu Marius Ilie