1916-1918: războiul psihologic

D. Caracostea, Aspectul Psihologic al Războiului, ediție revăzută, studiu introductiv, note și bibliografie de Eugenia Bârlea, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2015, 281 p.

La origine curs ținut la Școala Superioară de Război în intervalul 1919-1921, lucrarea semnată de D. Caracostea este o inedită mostră de transformare a traumei războiului într-un loc de memorie, într-un îndreptar prin care autorul și-a propus să “explice și nu să îndrume” (p. 245) rolul, natura și relevanța aspectului psihologic în prăbușirea și renașterea din anii 1916-1917.

Intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei și împotriva Puterilor Centrale, deși derulată pe un fundal de larg entuziasm popular, s-a soldat, după mici victorii de etapă, cu o serie de înfrângeri dezastruoase. Amploarea și consecințele imediate ale războiului, au silit Guvernul Român, Casa Regală, Armata precum și cele mai multe dintre structurile administrative să se retragă în Moldova, locul de care se legau cele mai mari speranțe în direcția refacerii morale și psihologice a combatanților.

Pentru liderii militari și politici ai perioadei interbelice,experiențele pline de dramatism prin care a trecut populația civilă și armata română ridicau mari semne de întrebare și puneau pe tapet o chestiune vitală: Cum puteam, în viitor, preîntâmpina situațiile de confuzie, nepregătire și slaba coordonare? Convins de faptul că “lipsa de pătrundere psihologică în mânuirea oamenilor poate fi tot atât de păgubitoare ca și lipsa de instrucție și pregătire tehnică” (p. 51), D. Caracostea s-a încredințat de nevoia realizării unui material pentru cursanții Școlii Superioare de Război. Cum studiile și materialele pe baza cărora urma să-și fundamenteze cursul erau puține, a apelat la o soluție ingenioasă: a recurs la materialele ( lucrările de sfârșit de an) furnizate de cursanții săi, foști combatanți în anii de război.  Solicitându-le să trateze cele două faze ale războiului, campania din 1916, respectiv refacerea armatei și luptele victorioase din 1917, sub aspect psihologic, prin prisma momentelor trăite în răstimpul 1916-1917, D. Caracostea realizat un material în care a definit factorii sufletești ai înfrângerii, respectiv victoriei pe câmpul de luptă.

În rândul celor mai periculoase emoții, frica este considerată principalul inamic al instinctului de conservare, al setei de a fi și, mai mult de atât, atunci când este prefațată de surpriză și, implicit, uimire, efectele sunt dintre cele mai catastrofale. Fiind responsabilă cu destabilizarea și modificarea ideilor și asociațiilor stabilite anterior, “frica poate să crească până la groază și până la un fel de panică” (p. 109). Între feluritele forme pe care le îmbracă și din care se hrănește, se potmenționa ignorarea pericolului și afișarea unei atitudini nejustificate de superioritate înainte de angajarea în luptă, precum și teama exacerbatăde folosirea unor arme noi. Grenadele, de pildă, muniție repartizată batalionului însărcinat cu  paza Dunării pe tronsonul dintre Dunăre și Cetatea Albă, sunt returnate la bazădeoarece „milițienii nu sunt obișnuiți a mânui asemenea arme gingașe și periculoase” (p. 116).

Dacă la toate acestea se adaugă și multiplele excitații care dau naștere iluziilor și impresiilor deformate, efectul, prin contagiune în masă, e ușor de intuit. Episodul relatat de maiorul Jinga Petre (p. 120) este grăitor.În plină campanie militară, soldații pe care-i comanda au căzut pradă unei iluzii, confundând luceafărul de pe cer cu un zeppelin inamic, declanșând o stare de panică generală. Și, pentru că senzațiile și împrejurările care au sporit frica soldaților români în campania din 1916 au fost nenumărate, întunericul, oboseala, senzațiile vizuale și în mod deosebit cele auditive au accentuat impresia de groază. “Din momentul  când se aude șuierătura specifică obuzului și până ce se aude zgomotul produs de explozia lui, este imposibil să poți urmări cu aceeași atenție ideea începută”, relata maiorul Florescu Simion, aflat la o oarecare distanță de front. „Acest ofițer, când începea  bombardamentul, ieșea de oriunde ar fi fost în mijlocul curții postului de comandă palid la față, tremurând și alergând  fără rost dintr-un loc în altul, fără să caute vreo ascunzătoare, ci numai cu scopul de a se mișca (p. 126), se consemna într-un alt raport cu privire la comportamentul dezechilibrat al unui sublocotenent de rezervă.Nu doar angajarea directă în luptă are riscurile ei. Inacțiunea poate să fie și ea un teren prielnic instalării fricii. Trupele de rezervă, de pildă, sunt primele care cad victimă fricii paralizante(p. 130), zvonurile răspândite de ele determinând efecte dintre cele mai nefaste asupra întregului corp al armatei.

În mod firesc, dorința de revanșă pregătește terenul pentru reevaluare, pregătire și, în final, angajarea în luptă. Ura nedisimulată pare să fie forța motrice a acestui reviriment general. Cultivarea și întreținerea ei garantează “pornirile ofensive la cea mai mare intensitate”(p. 180).  Între cele mai importante mijloace de fortificare a sufletului, în așa fel încât îmbrățișarea războiului să reprezinte o cauză conștientă, pe deplin asumată, se află instinctele de proprietate și familie, nevoia de dreptate socială precum și eliberarea soldatului de grijile familiei. Pericolul de “pângărire a ceea ce omul socotește mai de preț” (143), familia și ograda, satul și țara, trezesc în soldat energia morală necesară continuării luptei. Evident, la această stare de surescitare își aduce aportul și Marele Cartier Genral care prin comunicatele de război ațâță  și “agită simțămintele de familie” (148). Accentul cade și pe promovarea încrederii în dreptatea socială, ocrotirea celor năpăstuiți și slabi de abuzuri și nedreptăți, careare rolul de a spori atașamentul soldaților față de unitate, în particular, idealul național, în general. “Moralul infanteriei crește sau coboară, după cum are impresia că artileria este sau nu eficace.” (163). Conștiința faptului că fiecare unitate poate, într-o logică solidară, să conteze pe sprijinul celeilalte conferă, de asemenea,un plus de rezistență în fața împrejurărilor care pot demoraliza. Și,  cum “cel vrednic să serveasă tuturor se impune ca cel vrednic să conducă” (168), șeful și acțiunea sa sunt două chestiuni de o importanță vitală în repurtarea victoriei. Profilul șefului militar zugrăvit de D. Caracostea gravitează în jurul modelului „timor et amor” (teamă și iubire).

Ca unul care “nu a încercat, într-o măsură puternică, vibrația sentimentului religios” (p.247), D. Caracostea face câteva observații pertinente cu privire la rolul și formele sentimentului religios trăit de combatanți.  Între acestea, predominarea sentimentului religios in toiul pericolului se regăsește în cele mai multe mărturii: “orice acțiune începeam, mă serveam de semnul crucii. Același lucru îl făceau și soldații mei. Când era bombardamentul mai puternic și învălmășeala mai mare, înainte chiar de a se feri, soldații isi făceau semnul crucii” (p. 259).

Cartealui D. Caracostea este esențială pentru înțelegerea mentalității de război. Echilibrată șiși bine documentată, lucrarea poate fi atât un instrument de lucru pentru toți cei preocupați de istoria militară românească, dar și o extraordinară oglindă a restabilirii morale a societății românești în vreme de război.

Alexandru Ionicescu

(Journal of Humanities, Culture and Social Sciences, vol. 1, no. 2/2015)

Booia despre Emineeescu

Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit, Editura Humanitas, București, 2015, 218 p.

            Lucian Boia nu putea să îl ignore și să stea liniștit. (Și) Eminescu e un subiect prea bun. Mă mir că i-a venit rândul abia acum. Îmi permit să mă bag în discuția asta, asupra căreia mulți amici literatori își vor revendica exclusivitatea, pentru că „nu e o carte (decât tangențial) despre Eminescu, ci o privire asupra reprezentărilor poetului, un tablou sintetic al mitologiei eminesciene” (p. 6). Nu despre scriitor și ziarist, ci despre „poetul național” (mă mir că nu i-a venit vreunuia ideea să îl scrie în constituție sau i-o fi venit și nu știu eu!), „românul absolut”, „Luceafărul...”, judecătorul suprem etc., etc. Nu despre Eminescu, ci despre Emineeescu.

            Cui i se pare că e ușor să scrii o carte de genul ăsta, că iei de la unul şi de la altul câte un citat, legi cu niște exclamații, interogații, vorbe seci, și dai la tipar, ar fi bine să încerce și să vadă dacă îi iese ceva inteligibil. Fără pic de ironie, cred că e nevoie de mult antrenament – de experiența unui vechi profesor de istoriografie.

            „Tablou sintetic”, deși clișeu, e bine zis. În două sute de pagini, povestea merge de la începutul anilor 1870, când Maiorescu îl găsea pe poet „așa de puțin format” (p. 7), până în epoca noastră postdilemică, când mitologiile se bat între ele pe un fond de largă și, zic eu, sănătoasă indiferență. Numai că, dacă nu e dublată de oarecare știință și luciditate, indiferența poate fi un teren bun pentru mituri nesănătoase. De aceea, e bine să afle cât mai mulți ce s-a spus de-a lungul vremii despre antume, postume, publicistică, amorul cu Veronica, boală, moarte. Cum i s-a reproșat „neglijența formei”, pesimismul, dezinteresul pentru problema națională, cum i s-au inventat scrisori, cum i-au scris interbelicii „vieți romanțate”, cum l-au redus staliniștii la câteva versuri din Împărat și proletar, cum a citat însuși Ceaușescu partea hard din Doină... Cum, cum, cum...

            În ansamblu, unuia care, după „scandalul” Dilema, s-a mai gândit la Eminescu, chiar dacă nu a parcurs toată scriitura secolului trecut, cartea nu îi spune mare lucru. Era clar că așa au fost lucrurile, că omul nostru a fost tratat diferit, că miturile i s-au construit cu suișuri, coborâșuri, contradicții, invenții, obturări. Totuși, nu exista o sinteză accesibilă a acestora și nu are rost să îi argumentăm necesitatea. Plus, e o lectură recomandabilă tuturor celor care (mare parte a românilor), deși s-au învățat să spună că „istoria slujește politica”, le vine greu să accepte că istoria se schimbă. Acum pot vedea cum se schimbă, nu întotdeauna ca urmare a unei voințe clare.

            Problema nu e doar Eminescu; e și Boia. Dacă volumul ar fi fost scris de altcineva, dacă l-aș fi scris eu (și Humanitas mi l-ar fi publicat), receptarea ar fi fost alta. Sigur, unii mi-ar fi reproșat că n-am citit sau n-am reținut tot; câțiva literați mi-ar fi contestat puținele și măruntele aprecieri estetice. M-ar fi înjurat toți cei menționați în subsolul paginii 195 și mai ales cei nemenționați. Vreo doi-trei s-ar fi luat de mine pe stradă. Dar, una peste asta, cartea ar fi fost bine primită, considerată utilă și poate de câteva ori premiată. Dar nu am scris-o eu, a scris-o Lucian Boia, în jurul căruia s-au creat, ca și în jurul lui Eminescu, mituri. E Booia, e „demolatorul de mituri”, pentru unii sclipitor, pentru alții abject. Receptarea va fi, evident, mai complicată, căci nu se va vorbi atât despre Emineeescu, cât despre Booia.

            Ei bine, trebuie spus că „demolatorul” se arată destul de moderat, uneori chiar ezitant. O oarecare pornire (pour les connaisseurs) se simte în capitolul despre comemorarea de la Academie. În rest e foarte grijuliu. Nu îi convine discursul (mai) dur al contemporanului Dan Alexe (p. 180). Sesizează „beția de cuvinte” și „beția de idei” la uitatul (dacă va fi fost știut vreodată) G. Munteanu, dar evită să o semnaleze la Călinescu sau (hai să îmi pun și eu lumea în cap!) la... Noica. Mai mult, ca și când ar fi vrut să nu-și scoată vorbe, la întrebarea „Ce îl distinge pe Călinescu printre confrații săi, critici și istorici literari, altminteri, mulți dintre ei, de valoare incontestabilă?” răspunde, în siajul lui Nicolae Manolescu: „Explicația, aceasta e: a avut geniu” (p. 108). O fi avut!

            Interesant și simpatic mi se că Lucian Boia ezită să vorbească deschis și mai în detaliu despre problema antisemitismului, a xenofobiei lui Eminescu (se poate scuza că nu problema în sine l-a interesat, ci receptarea ei). Mai întâi, a scris așa: „Că Eminescu a fost antisemit e greu de contestat. Ceea ce se poate spune, pentru a-i defini corect atitudinea, este că n-a avut o antipatie anume față de evrei, iar motivația lui nu prezintă nimic religios sau «rasial», ci e pur de ordin economic și politic” (p. 58). Recunosc că m-am enervat. Pe lângă faptul că asta nu e în niciun fel o atenuantă, chiar se poate arăta ușor că „motivația lui prezintă...”. Mai încolo, după ce ne spune că și Călinescu a zis ceva asemănător, notează antifrastic: „Antisemitismul justificat economic ar fi așadar mai puțin antisemitism” (p. 131). Și mai încolo: „Adevărul e că, dincolo de apropierile identificabile, nu se poate pune semnul egalității între atitudinile naționaliste, xenofobe, antisemite ale secolului al XIX-lea și cele, mult mai radicale, și cu consecințele știute...” (p. 173). Sigur că nu se poate, dar e clar atitudinile își merită etichetele? Așa zice și Manolescu, citat peste câteva pagini (p. 183). De acord că „problema delicată nu este însă atât dreptatea sau nedreptatea pe care le-ar fi avut Eminescu în epocă, ci întrebarea dacă, gândind așa cum a gândit, mai poate fi astăzi un model de referință” (pp. 188-189). E într-adevăr delicat. E necesar să recunoaștem cu tărie cum a fost Eminescu, fără să facem din explicații scuze. Altfel, xenofobia lui, „justificată” într-un fel, va fi invocată în sprijinul xenofobiei de azi, „justificată”, chipurile, în alt fel. Bine ar fi fost să nu fi ajuns la astfel de discuții. Bine ar fi și să scăpăm de ele.

            În final, Lucian Boia e optimist moderat: „Va veni poate vremea când vor obosi și cei care-l înalță atât de sus, și cei care-l coboară atât de jos, iar Eminescu va reveni la condiția lui originară”, aceea de „mare poet romantic”, „singurul nucleu cu adevărat autentic” (p. 216). Cred că nici domnia sa nu crede asta; e doar o formulă de încheiere echilibrată.

Mihai Ghiţulescu

(Mozaicul, nr. 12, 2015)

Despre femei și putere în Imperiul Bizantin

Într-o lume dominată de bărbați, precum cea bizantină, apariția unor femei la conducerea statului pare să fi fost o chestiune cel puțin ciudată pentru contemporani. Mame sau soții, în particular, ori rude apropiate ale foștilor împărați, în general, acestea au influențat politica imperiului romeilor, iar uneori și-au așezat pe cap coroana basileilor. Cartea Lyndei Garland încearcă să descrie câteva figuri reprezentative de împărătese, care „ au domnit sau au fost asociate la tronul imperial” (p. 7), într-o perioadă cuprinsă între începutul domniei lui Iustinian și cucerirea Constantinopolului de către cruciați. Un scurt bilanț al personalităților feminine din acest interval de timp au adus-o pe autoare în fața următoarei concluzii – „șapte împărătese au domnit ca regente în numele fiilor lor minori, iar altele, precum Irina și Teodora Macedoneana, au domnit ele însele și chiar cu mare pricepere, în ciuda criticilor generate de prejudecățile sexuale.” (p. 27)

Galeria femeilor celebre din Imperiul Bizantin este deschisă de Teodora, soția lui Iustinian, o femei pe cât de celebră, pe atât de controversată, ca urmare a criticilor pe care ni le-a lăsat Procopius din Cezareea. Șirul împărăteselor continuă cu Sofia, nepoata Teodorei, cea care a ajuns în vecinătatea tronului imperial, grație căsătoriei sale cu Iustin al II-lea. Secolul al VII-lea a fost scandalizat de căsătoria lui Heraclius cu nepoata sa, Martina, care nu doar că i-a făcut împăratului foarte mulți copii, dintre care „cel puțin doi aveau infirmități” (p. 106), dar în calitatea sa de mamă și fostă soție s-a implicat în politica de la Constantinopol. Succesiunea de fresce imperiale ar fi incompletă fără frumoasa ateniană Irina, soția lui Leon al IV-lea și mama lui Constantin al VI-lea, cea pe care Biserica a canonizat-o pentru că a respins în mod oficial iconoclasmul, trecându-i însă cu vederea faptul că îngăduise orbirea fiului său, pe care l-a înlocuit la conducerea imperiului. Pentru a întregi imaginea împărătesei sfinte, nu trebuie uitată nici Teodora, cea care a redus icoanele în Biserică, definitivând ceea ce începuse Irina și, la fel ca și aceasta din urmă, tutelându-și fiul – Mihail al III-lea – la conducerea statului. Finalul dinastie macedonene aduce în prim-plan câteva femei puternice; referitor la acestea, Lynda Garland notează: „Teofano, soția lui Roman al II-lea, a fost direct implicată în asasinarea celui de-al doilea soț, Nichifor al II-lea Focas, în anul 969, iar nepoata ei, Zoe Porfirogeneta, a contribuit la asasinarea primului ei soț, Roman al III-lea Argyros, în anul 1034, pentru a-l putea lua în căsătorie și încorona pe amantul ei” (p. 201). Zoe a fost asociată la puterea imperială împreună cu sora sa, Teodora, aceasta din urmă devenind la șaptezeci de ani singură conducătoare a imperiului, odată cu moartea surorii sale. Evdochia Makrembolitissa, soția lui Constantin al X-lea și Roman al IV-lea, Maria de Antiohia, soția lui Manuel I Comnenul, sau Eufrosina Ducas, soția lui Alexios al III-lea Angelos, completează o galerie de femei celebre din imperiul creștin al răsăritului; nu trebuie uitate nici alte rude imperiale pe care Lynda Garland le-a prezentat ca fiind legate de numele unui anumit basileu – „soțiile lui Leon al VI-lea” sau „împărătesele lui Alexios I Comnenul”.

Dincolo de schițarea portretelor acestor femei de stat, autoarea a reușit să surprindă flash-uri ale imaginii generale a femeii bizantine și ale condiției sale în societate. Răzbate adeseori figura femeii, soție sau mamă, care îl susține sau îl înlătură pe împărat din funcție. Sunt prezentate cititorului, rând pe rând, Teodora, care l-a sprijinit pe Iustinian în timpul răscoalei Nika, Sofia, care a pus să se monteze zăbrele la ferestrele camerelor unde locuia Iustin al II-lea, pentru a împiedica sinuciderea împăratului care își pierduse mințile sau Martina, care îl însoțea în campanii militare pe soțul său, Heraclius. La antipozi, sunt femeile din dinastia Macedonenilor, amintite mai sus, care și-au ucis soții pentru a controla mai bine puterea.

Nu lipsește nici imaginea femeii marginalizate, pe care societatea plină de prejudecăți o exclude. Astfel, episcopul Arethas din Cezareea îl îndemna pe împăratul Leon al VI-lea să renunțe la soția sa, Zoe Carbonopsina, cea care, deși îi oferise un fiu moștenitor, era respinsă de Biserică, fiind cea de-a patra consoartă a lui Leon – „De ce nu poți să te desparți, mulțumindu-i, de femeia care ți-a dăruit copilul pe care îl doreai, așa cum lași să plece o corabie după ce ai descărcat-o, sau așa cum arunci coaja după ce s-a pârguit fructul?” (p. 186).

Cât de mult a contat aspectul fizic al împărătesei? Cel puțin pentru anumite perioade, se pare că a fost definitoriu – „în secolele al VIII-lea și al IX-lea […], frumusețea miresei era criteriul de alegere, ceea ce explică unele căsătorii care altfel ar părea de neînțeles” (p. 25); în felul acesta s-a putut ajunge la stabilirea viitoarei soții a moștenitorului tronului în cadrul unor prezentări ale candidatelor la căsătorie, selecția căzând adeseori în seama mamei tânărului împărat. În alte cazuri, feminitatea nu era punctul forte al soției imperiale, precum a fost și cazul Eufrosinei Ducas, care „avea purtări nonconformiste – era prea dominatoare, prea masculină și neconvențională” (p. 335).

Chiar și după moartea unora dintre împărătese, influența lor asupra basileilor rămași în viață pare să fi fost destul de importantă; după ce i-a înfrânt pe huni în 559, Iustinian s-a oprit la biserica Sfinților Apostoli, doar pentru a aprinde câteva lumânări la mormântul soției sale, în timp ce Andronic I Comnenul a dat ordin ca, după executarea Mariei de Antiohia, „toate portretele ei expuse în public să fie repictate, făcând-o să arate ca o femeie bătrână și ofilită, ca nu cumva aceste portrete să trezească simpatia populației” (p. 318-319).

Cartea Lyndei Garland pare a sublinia faptul că o lume fără femei este o lume lipsită de intrigi și strălucire. Totuși autoarea nu creează tablouri idilice și nu aplică într-o manieră anacronică feminismul lumii contemporane. Imaginea împărăteselor bizantine este vie și plină de nuanțe, cititorul găsindu-se astfel în fața unei lecturi plăcute.

Liviu Marius Ilie

Știri despre războaie în secolele XV-XVI

Ovidiu Cristea, Puterea cuvintelor: știri și război în sec. XV-XVI, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2014.

Cum s-au născut știrile? Cum au circulat, de la cine către cine și ce trasee au urmat? Cât au costat? Cum s-a manipulat cu ajutorul lor? Iată câteva din întrebările de la care a pornit Ovidiu Cristea în scrierea lucrării sale, intitulată sugestiv Puterea cuvintelor, un volum dedicat, așa cum se poate vedea și din subtitlu, știrilor despre război ce au circulat în secolele XV-XVI, într-un spațiu ce privește țările române, dar și Imperiul Otoman, respectiv teritoriile italiene și, în special, Veneția. Pe lângă introducere și concluzii, cartea cuprinde trei mari părți – prima este dedicată informației ca subiect istoric, a doua analizează modul în care a funcționat mecanismul de producere, distribuire și receptare a știrilor, subliniindu-i segmentele sale funcționale, în timp ce a treia are în vedere câteva studii de caz foarte utile pentru înțelegerea temei tratate. Cartea pare a fi scrisă atât pentru cititorul pasionat de istorie, care găsește în a doua parte o excelentă sinteză a elementelor ce compun și pun în mișcare știrea, dar și pentru cercetătorul care, în cea de-a treia parte, poate urmări minuțiozitatea cu care sunt descrise informațiile despre războaie și acribia cu care sunt analizate izvoarele.

            Așa cum autorul arăta încă din partea de început a lucrării, cercetarea subiectului propus este îngreunată de „câteva handicapuri importante”, primul din acestea fiind reprezentat de surse (p. 20). Ovidiu Cristea revine adeseori asupra acestora, încercând să observe ce comunică, de fapt, izvoarele; astfel, referindu-se la o scrisoare, datată 9 iulie 1480, prin care Ștefan cel Mare încerca să afle de la brașoveni cât mai multe informații despre un posibil atac otoman, autorul nu se mulțumește să transmită informația conținută în document, ci îi „adresează” acestuia mai multe întrebări: „De ce Ștefan apelează la brașoveni când, așa cum mărturisește, avea iscoade în țara turcească? Avea mai multă încredere în informațiile primite din cetatea transilvană? Încerca să-i verifice loialitate? Dorea să-i confrunte informațiile cu cele primite de la oamenii săi?” Deoarece, ca în multe alte cazuri, replica brașovenilor nu s-a păstrat, istoricul nu se hazardează în a oferi un răspuns lipsit de echivoc, subliniind că, la întrebările enunțate, „este posibilă orice variantă sau chiar toate la un loc” (p. 67).

            Alături de corespondența lui Ștefan cel Mare cu Brașovul și Sibiul, schimbul de scrisori dintre domnii Țării Românești și aceleași orașe săsești din Transilvania ocupă un loc important în partea de început a lucrării. Acest schimb epistolar are câteva caracteristici: lipsa, în cele mai multe cazuri, a răspunsurilor sașilor la scrisorile domnilor de la sud de Carpați, cercetătorul fiind „în posesia doar a unei jumătăți de dialog”; oralitatea parțială sau integrală a mesajului transmis de voievozii valahi („multe din epistole conțin, indiferent de cel aflat la putere în momentul respectiv, formula stereotipă: «Și ce are să vă spună [mesagerul] să credeți, căci sunt cuvintele adevărate ale domniei mele»”); stabilirea cronologiei și identificarea exactă a autorilor epistolelor; orientarea comercială diferită a celor două orașe transilvănene („Brașovul pare mai bine plasat pentru relația comercială cu Țara Românească și Dunărea de Jos, în timp ce Sibiul și-a orientat afacerile spre Europa Centrală”) (p. 89-90). 

Cititorul face treptat cunoștință cu modul în care se culegeau știrile, urmărind curierii, traseele și receptorii acestora, nu în ultimul rând aflând despre prețurile informației. „Spionii noștri”, „iscoadele mele” sau explorator secretus sunt doar câteva dintre cuvintele folosite pentru a-i desemna pe cei care în Evul Mediu se ocupau cu adunarea și transmiterea de informații. Pentru istoricul de mai târziu o probă a profesionalismului și priceperii sale este tocmai identificarea „iscoadelor”, deoarece „semnele lăsate în documente sunt destul de confuze […] uneori chiar imposibil de identificat, pentru că spionul veritabil nu lasă urme sau, chiar mai mult, lasă urme înșelătoare” (p. 164). Profilul acestuia este unul complex: oameni trimiși cu misiuni clare de informare, negustori care vehiculau mărfuri, dar și diverse vești din țările pe care le tranzitau, sau artiști (precum pictorul spaniol Velázquez, pe care ambasadorii italieni la Madrid l-au bănuit de intenții ce depășeau limita șevaletului). Alteori chipul informatorului se ascundea sub un „nume conspirativ”, așa cum a fost cazul orașului Ragusa, care a transmis Occidentului informații despre Poartă, sub identități fictive, Tarquinio Sanctone sau Lucio Pisone fiind doar două nume ce pot fi amintite dint-o galerie mai extinsă. Nu trebuie neglijat nici „scandalul diplomatic” iscat de spionaj; astfel, în anul 1492, la ordinul lui Baiazid al II-lea, bailul Girolamo Marcello trebuia să părăsească Imperiul Otoman, sub acuzația divulgării de informații secrete.

Ovidiu Cristea subliniază importanța știrilor dintr-o perspectivă umană, o perspectivă ce implică o complicată rețea de oameni. „Informatorul este cel care dă viață știrilor, dar curierul este cel care le conferă mobilitate, le asigură sosirea la destinație. Principalul inamic al curierului pare să fie distanța, iar dominarea spațiului pare să fie principala problemă a știrilor” (p. 177-178). Lumea curierilor era și o lume a recordurilor – 150-200 km putea fi parcurși într-o zi de un emisar călare occidental (p. 178), în timp ce, în răsărit, un anume a Baraka a străbătut 300 de km într-o zi și o noapte (p. 184). Fiind obligați să acopere distanțe foarte lungi, curierii pedeștri din Imperiul Otoman erau văzuți ca posedând calități supra-omenești; mărturii contemporane occidentale subliniau că aceștia „aleargă cu mare viteză și au pielea tălpilor atât de dură încât, spun unii, potcovindu-se asemenea cailor, nu simt înțepătura cuiului” sau că „în copilărie li se scotea splina astfel încât, alergând, să nu simtă oboseală și durere”. (p. 184)

O concluzie interesantă vizează rutele pe care le-au parcurs informațiile în perioada și spațiul avute în discuție. „Astfel, reprezentarea geometrică a traseului unei știri nu ar fi o linie continuă, ci o succesiune de segmente de dimensiuni variabile. Uneori, traseul poate fi o linie dreaptă, dar cel mai adesea este o linie frântă.” Țările Române făceau parte din așa numitele trasee lipsite de regularitate în comunicarea știrilor. În cazul lor, „transmiterea veștilor pare asemenea unei probe de ștafetă, în care cel care recepționează o informație se angajează să o transmită mai departe” (p. 194). „Capătul firului” unei știri este „destinatarul scrisorii”. „În realitate, acesta este, de cele mai multe ori, doar un nou moment din viața unei știri.” (p. 197)

Pentru a estima prețul știrilor, istoricul două exemple referitoare la Veneția: cel al bailului Piero Bragadin, prezent în Imperiul Otoman la începutul domniei lui Suleiman Magnificul („cheltuieli în vreme de pace”) și acela al lui Piero Pasqualigo, ambasadorul republicii marciene în Ungaria, în timpul războiului dintre venețieni și „Liga de la Cambrai” („cheltuieli în vremuri de criză”). Analiza minuțioasă a documentelor de arhivă, l-au adus pe istoric la concluzia că Bragadin a folosit 15,82% din cheltuielile sale pe un an, pentru plata mesagerilor însărcinați cu transmiterea diverselor știri. Deși pentru Pasqualigo nu s-a putut calcula procentul sumelor rezervate comunicării informațiilor, izvoarele nefiind atât de darnice ca în cazul lui Bragadin, s-a putut ajunge la concluzia că „Pasqualigo a cheltuit în șase luni aproape cât omologul său la Istanbul în primul an al misiunii la Poartă.” (p. 217)

Lucrarea se încheie cu cinci studii de caz, care sunt introduse, simbolic, într-o „traistă cu povești”. În capitolul Cacealmaua, autorul descrie modul în care otomanii au reușit să lanseze anumite știri și prin intermediul lor să-i inducă în eroare pe venețieni în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Două sunt evenimentele de la care Ovidiu Cristea pornește pentru a descrie modul în care Veneția a fost manipulată de Poartă – conflictul turco-venețian, început în 1462 și confruntarea moldo-polonă din 1497. Confruntarea turco-persană de la începutul secolului al XVI-lea, finalizată cu bătălia de la Caldîran, face obiectul celei de-a doua „povești”. „«Duelul cuvintelor» derulat între otomani și safavizi, înainte, în timpul și după terminarea campaniei din 1514, a dublat înfruntarea în plan militar și, la fel ca aceasta, războiul vorbelor al declarațiilor și al gesturilor pare să fi fost câștigat de Selim cel Aspru.” (p. 289)

Capitolul Si e fatto Turcho: o poveste neobișnuită vorbește despre „turcirea” unui domn moldovean de la mijlocul secolului al XVI-lea, anume Iliaș Rareș, fiul mai cunoscutului Petru Rareș; evenimentele sunt surprinse prin ochii lui Bernardo Navagero, bail venețian la Constantinopol în perioada respectivă. Rând pe rând, sunt descrise „etapele” trecerii lui Iliaș la religia islamică, începând cu audiența la marele vizir Rustem pașa, în timpul căreia domnul Moldovei își manifestă dorința de a deveni musulman și terminând cu primirea funcției de beg de Silistra, pe care o primise cel care urma să poarte numele de Mehmed. Navagero concluziona sec și, probabil, dezamăgit – fostul voievod moldovean devenise „din bogat sărac, din stăpân sclav” (p. 310). Cât privește ultimele două cazuri, acestea „sunt consacrate primilor doi ani ai participării Țării Românești la «Războiul cel Lung» (1593-1606)” (p. 32).

 În urmă cu o jumătate de mileniu oamenii păreau foarte interesați de informațiile ce prevesteau izbucnirea unui conflict. Pe de o parte Veneția, „capitala știrilor din perioada medievală și modernă” (p. 219), pe de altă parte țările române, la un nivel informațional nu atât de evoluat, au urmărit și au încercat să prevadă „mișcările” Imperiului Otoman; turcii, la rândul lor, au manifestat o atenție sporită în legătură cu tot ceea ce se întâmpla în apropierea lor. Această relație complexă a fost analizată în multe din fațetele sale în cartea lui Ovidiu Cristea, o lucrare care, așa cum însuși autorul recunoștea, „a urmat calea destul de încâlcită a știrilor în secolele XV-XVI” (p. 372).

Liviu Marius Ilie

Asăneștii – o istorie a comună a bulgarilor și românilor în Evul Mediu

Alexandru Madgearu, Asăneștii. Istoria politico-militară a statului dinastiei Asan (1185-1280), Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2014.

Una din marile provocări ale istoricului este să prezinte contemporanilor săi, într-un mod inteligibil, imagini ale trecutului. Când presiunea lumii în care trăiește apasă prea tare asupra cercetătorului, acesta tinde să privească trecutul cu ochii prezentului, ajungând să analizeze perioadele mai vechi prin intermediul unor concepte și realități specifice vremii sale. Astfel, pentru istoricul care studiază Evul Mediu, un real pericol este reprezentat de analizarea lumii medievale prin diverse grile de interpretare, specifice modernității, precum cea naționalistă. Teritoriile locuite în comun în Evul Mediu de grupuri de oameni, care ulterior s-au individualizat în națiuni moderne distincte reprezintă, fără doar și poate, cauza unor interminabile dispute între istorici. Unul din aceste puncte fierbinți – motiv de divergențe între istoricii români și bulgari – este statul Asăneștilor, căruia Alexandru Madgearu i-a dedicat de curând o carte.

Formațiunea politică apărută la sfârșitul secolului al XII-lea, pe fondul unui conflict cu Imperiul Bizantin, s-a aflat sub conducerea dinastiei Asăneștilor, până în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Statul a avut la bază o revoltă anti-bizantină, condusă de doi frați, Petru și Asan, de la numele acestuia din urmă provenind, evident, și numele dinastiei; la scurt timp, revolta a devenit un război aproape continuu purtat de Asănești împotriva bizantinilor. Adeziunea populară la conflictul împotriva bizantinilor s-a realizat, susține Alexandru Madgearu, printr-o dublă manipulare: religioasă, prin „transferul” cultului Sfântului Dumitru de la Thessalonic (important centru urban al Imperiului Bizantin) la Târnovo (capitala statului Asăneștilor), respectiv politică, prin asumarea de către Petru a însemnelor imperiale bizantin (coroana de aur și încălțămintea de culoare roșie). Fragilitatea instituțională a noii formațiuni politice s-a reflectat în uciderea celor doi conducători Asan (în 1196) și Petru (în 1197), tocmai de către apropiați ai lor.

Le-a succedat la putere fratele mai mic, Ioniță Caloian, cel care a inițiat o corespondență cu papa Inocențiu al III-lea, în vederea recunoașterii pentru sine a titlului imperial, pe care și-l asumase fratele său mai mare, Petru. În anul 1204, an în care occidentalii cruciadei a IV-a cucereau Constantinopolul, un emisar al papalității l-a încoronat pe Ioniță, acesta primind nu titlul imperial, pe care și-l dorise, ci titlul de rege. Între proaspăt încoronatul rege și Imperiul Latin de la Constantinopol, unul din statele ce au rezultat din cucerirea Imperiului Bizantin, a izbucnit un conflict ce a culminat cu victoria lui Ioniță de la Adrianopol, din1205, victorie susținută din plin de cavaleria cumană; capturarea împăratul latin al Constantinopolului, Balduin de Flandra, a reprezentat pentru Ioniță „trofeul suprem, la care probabil nici nu visa” (p. 130). Atacul din 1207 asupra Thessalonicului i-a fost, însă, fatal lui Ioniță Caloian, acesta pierzându-și viața în timpul asediului cetății. Unele mărturii contemporane, cu aură de legendă, vorbesc despre uciderea lui Ioniță de Sfântul Dimitrie însuși, sfântul protector al orașului omorându-l pe regele cuceritor. A urmat pe tronul Asăneștilor, Borilă, un fiu al unei surori a lui Ioniță și care a luat-o de soție pe văduva predecesorului său. Conflictele militare au fost dublate, în timpul lui Borilă, de conflicte religioase, fiind declanșată o persecuție împotriva adepților bogomilismului, una din ereziile dualiste ale Evului Mediu. „Sinodul de la Tărnovo din 1211 a fost organizat după modelul celor care se întruniseră anterior la inițiativa împăraților bizantini. Borilă a condus personal dezbaterile în care au fost condamnați ereticii, asumându-și astfel, conștient sau inconștient, o prerogativă a basileilor de la Constantinopol, de protector al ortodoxiei și de conducere a lucrărilor unui sinod.” (p. 158)

Ioan Asan al II-lea, cel care i-a succedat lui Borilă, a fost cel mai important dintre conducătorii politici ai familiei Asăneștilor. Propulsat de victoria de la Klokotnitsa, din 9 martie 1230, „statul lui Ioan Asan II a devenit astfel cel mai mare din Peninsula Balcanică, depășind chiar și țaratul lui Simeon de la începutul secolului al X-lea” (p. 175). Visul lui Petru și Ioniță prindea contur în timpul lui Ioan Asan al II-lea: statul Asăneștilor devenise „puterea hegemonică a Europei de Sud-Est” (p. 180), Ioan se intitula nu doar țar (împărat), ci și „samodržac, «de sine stăpânitor»” (p. 186) – titlu ce îl „traducea” în slavă pe cel de autocrat al împăraților bizantini, bătea monedă proprie, ridicase Biserica bulgară la rang patriarhal. Nu în ultimul rând, la nivel simbolic, asemenea basileilor bizantini, era reprezentat, în iconografia epocii, încoronat de Hristos (p. 185). Moartea lui Ioan Asan al II-lea a survenit într-un moment nefericit pentru istoria medievală a Europei răsăritene și centrale – invazia mongolilor. I-au urmat o serie de epigoni politici, dintre aceștia amintindu-i pe fiii săi minori, Căliman (Koloman) și Mihail, pe nepotul său, Căliman II, ori pe alți „Asănești”, care și-au câștigat locul la tron și poziția în dinastie pe linie feminină.

În ce măsură Asăneștii au fost doar bulgari (așa cum susține istoriografia bulgară modernă) sau și vlahi (așa cum susține istoriografia română modernă)? Este o întrebare care cu siguranță nu își găsește răspunsul aici, cum nu și-a găsit un răspuns tranșant nici în interminabila dispută a medieviștilor ce s-au aplecat asupra acestui subiect. În fapt, așa cum a arătat istoricul american John V.A. Fine Jr. (citat de Al. Madgearu, p. 26): „problema nu este atât de importantă, precum au crezut mulți dintre savanții secolului XX; secolul al XII-lea nu a fost o perioadă a naționalismului”. Poate că ceea ce au lăsat în urmă Asăneștii nu ar trebui privit ca un clivaj bulgaro-român, ci ca o moștenire comună a Europei sud-estice medievale.  

Liviu Marius Ilie

Transilvania 1940-1944 – “micul univers maghiar”

Ablonczy Balázs, Transilvania reîntoarsă 1940-1944, Iași, Institutul european, 2014, 356 p.

La 1 decembrie 1918, urmare a Rezoluției adoptate la Alba-Iulia, Transilvania devenea parte integrantă a României, mari de acum. Tratatul de la Trianon, semnat doi ani mai târziu, oferea baza juridică pentru această stare de fapt, Ungaria fiind nevoită să consimtă la pierderea "teritoriului de peste păduri". Cu aceasta din urmă, o lungă și tensionată istorie avea să mineze în permanență relațiile dintre cele două state. România și Ungaria deopotrivă aveau să-și reproșeze în deceniile următoare tratamentele inegale, politicile și măsurile arbitrare aplicate minoritarilor; români sau unguri, după caz.

Departe de a fi scrisă pe un ton revanșard, lucrarea semnată de istoricul Ablonczy Balázs propune o examinare atentă a proiectelor maghiare pe marginea destinului Transilvaniei. Administrarea provinciei de către Ungaria în intervalul 1940-1944 și, în general, avantajele celor patru ani în care ea, Transilvania, a fost învestită în mentalul colectiv maghiar cu denumirea "micul univers maghiar"(p. 15), sunt alte dezvoltări cărora autorul le consacră spații largi. Referitor la titlul lucrării, cuvântul "reîntoarsă", așa cum precizează și autorul, nu acoperă adevărul istoric. Are însă marele merit de a da glas senitmentelor pe care cei mai muțlti dintre unguri le nutreau. Era vorba, într-un fel, de un act de reparație istorică - exprimarea voinței unei puteri superioare prin care ordinea naturală se restabilea (p. 14).

Rezervând un capitol întreg condiției maghiarilor cuprinși în granițele statului român în perioada interbelică, istoricul maghiar prezintă – fără prea multă îndârjire – abuzurile, presupuse sau dovedite, pe care România le-ar fi comis împotriva comunității maghiare din Transilvania. Merită semnalat faptul că grupul etnic maghiar număra, după episodul Trianon, 1.661.000 "de capete", adică 31,61% din totalul populației stabilită în teritoriile cedate României (p. 31). Discriminările de natură politică, economică și cultural-educațională  au făcut obiectul a nu mai puțin de 103 petiții remise  de minoritatea maghiară Ligii Națiunilor de la Geneva între 1922 și 1939 (p. 41). Reclamațiile, în marea lor majoritate, nu și-au atins scopul.

Referindu-se la hotărârea luată de curtea de arbitraj germano-italiană pe 30 august 1940 – Dictatul de la Viena – autorul insistă asupra stării de satisfacție care domnea în rândul delegaților unguri, atmosferă ce contrasta flagrant cu deznădejdea și descumpănirea existente în tabăra română. Mihail Manoilescu rezumă cât se poate de clar calvarul căruia a trebuit să-i facă față la momentul citirii hărții care scinda teritoriul transilvan: "când am privit în toată grozăvia împărțirea Transilvaniei, am înțeles că puterile care îmi erau mult slăbite mă părăsesc cu totul. […] În clipa aceea mi-am pierdut cunoștința…"(Dictatul de la Viena – Memorii iulie-august 1940, București, Editura Enciclopedică, 1991, p. 212).

Intrarea trupelor maghiare în Transilvania, începând cu data de 5 septembrie, a generat reacții diverse. Aflăm ca etnicii maghiari i-au întâmpinat pe soldații unguri cu manifestări de bucurie (p. 64), atitudinea românilor fiind, în mod natural, una disperată, vecină cu neputința. Cei mai mulți dintre ei s-au retras în case, lăsând în sarcina fețelor bisericești întâmpinarea noii conduceri(p. 66). Momentul "reglărilor de conturi" sosise și pentru localnicii maghiari. Sunt numeroase cazurile în care preoți, învățători sau notari români au căzut pradă violențelor (p. 75). În ceea ce privește lumina în care e analizat valul de persecuții împotriva românilor, trebuie spus că deși nu respinge atrocitățile comise de soldații și localnicii unguri împotriva populației civile românești, Ablonczy Balaz tinde să relativizeze intensitatea și numărul acestora. Metoda este simplă: justificarea acțiunilor armate, motivarea masacrelor prin prisma așa-ziselor acțiuni dușmănoase derulate de localnicii de neîncredere.

Ceea ce urmează este pe cât de ușor de intuit, pe atât de dificil de digerat. Alături de armata de funcționari publici adusă în teritoriu, autoritățile maghiare demarează un amplu proces de maghiarizare a societății transilvane. Din cele 56 de ziare românești existente anterior anexării sunt păstrate 9 (p. 85). Se adoptă măsura modificării ornamentației de tip românesc de pe fațada clădirilor (p. 92). Nici bisericile – ortodoxe și greco-catolice – n-au scăpat răzbunării maghiare. Din cele peste 400 ridicate în intervalul 1918-1940, nu puține au fost cele care au fost atacate, deteriorate sau dărâmate de locuitorii maghiari (p. 185). Școala și sistemul educațional în ansamblu au fost supuse unui drastic proces transformator. Obiectivul era simplu: maghiarizarea cadrelor didactice. În anul școlar 1942-1943, în cele 114 de unități de învățământ mediu care funcționau în Transilvania de Nord, numai 8,1% din numărul total al elevilor era de naționalitate română. (p. 191). Nici procentul studenților români nu era unul încurajator. Între 1940-1944 acesta neatingând pragul celor cinci procente (p. 195). Numărul cadrelor didactice era și el mic. Per ansamblu, În Transilvania de Nord funcționau 35 de cadre didactice. Nu putem abandona repretoriul măsurilor antiromânești înainte de a înregistra o altă, nu ultimă, politică funestă. Inspirată de teama de românizare și atingând, pe alocuri, dimensiunile unei veritabile obsesii, proiectul transferului de populație trecea drept singura soluție optimă în chestiunea românească. Locul lăsat liber de ei avea să fie populat de diaspora maghiară. Stoparea românizării consuma multe energii. Merită semnalată, fie și în treacăt, cifra de 1600 de persoane care își maghiarizau anual numele (p. 210).

          La capitolul avantajelor, al moștenirii durabile pe care administrația ungară a lăsat-o în Transilvania de Nord, autorul conturează un tablou ceva mai deschis, mai optimist. Infrastructura, eterna problemă, iese întărită în urma experienței maghiare. Căi ferate, șosele, drumuri și poduri, toate aceste proiecte au necesitate eforturi materiale uriașe.  Turismul, "vizitarea Transilvaniei a devenit un fel de îndatorire patriotică", (p. 240), era o altă dimensiune spre care Ungaria își îndrepta întreaga atenția. Editarea de ghiduri și materiale turistice, promovarea hotelurilor și a stațiunilor balneo-climaterice de la Sovata, Borsec, Tușnad ș.a., evident, cu reversul medaliei – sancționarea sau închiderea unităților hoteliere românești sau evreiești, a căpătat proporțiile unei politici de stat. Ungurii, cu precădere cei de dincolo de Tisa, erau încurajați să bată la pas orașele transilvănene. Bilanțul e cât se poate de pozitiv: “Transilvania nu mai fusese, poate, niciodată, atât de prezentă în opinia publică a Ungariei moderne” (p. 254). Asistența sanitară a populației, domeniu care și astăzi lasă de dorit, este și ea reformată. Acolo unde "pălinca, fecalele uscate de vită și plasa de păianjen" (p. 269) jucau rolul de medicamente, intervine spiritul ocrotitor maghiar. Mortalitatea infantilă scade și perspectivele sunt cum nu se poate mai optimiste. Se fac calcule, estimări și prognoze, se elaborează noi și noi strategii reformatoare. Toate sunt însă abandonate. Actul de la 23 august 1944 avea să pună punct proiectelor futuriste. Peste numai două luni, în octombrie 1944, Transilvania, în integralitatea ei, revenea între hotarele României.

Savuroasă și bine documentată, scrisă cu fler și, hai s-o spunem, semi-obiectivitate,  lucrarea istoricului maghiar este nu doar cronica unei drame (pentru români), ci și radiografia unei societăți dinamice și complexe – Transilvania în vreme de război. 

Alexandru Ionicescu

Basarabia, o Californie românească?

Nicolae Enciu, Tradiţionalism şi modernitate în Basarabia anilor 1918-1940. I Populaţia Basarabiei interbelice. Aspecte demografice, Academia de Ştiinţe a Moldovei, Institutul de Istorie, Stat şi Drept, Chişinău, 2013, 423 p.

Orice am spune, nu ştim mare lucru despre Basarabia. Cei mai mulţi (cetăţeni) români sunt indiferenţi. Eventual, agasaţi de texte patriotarde, mai lansează câte o invectivă peste Prut. Alţii, o minoritate destul de zgomotoasă, umplu zidurile cu „Basarabia, pământ românesc!”, fără să aibă habar care a fost situaţia în cele două decenii, din ultimele două secole, când regiunea chiar a fost parte a statului român. Dar nu mă preocupă în special nici una din cele două categorii, ci o a treia: comunitatea culturală sau academic-umanistă, sau cum vreţi să-i ziceţi. Relaţiile cu (con)fraţii basarabeni sunt mai degrabă indiferent-festiviste. Românii se uită la ei, cam cu superioritate, ca la nişte extratereştri. Se pare că sintagma „Planeta Moldova” e foarte inspirată. Vasile Ernu vorbea, acum câţiva ani, de un „complex siberian”: „tot ce e dincolo de Prut e «undeva în Siberia», «la dracu-n praznic» [...] Există în mintea lor un punct în care se «termină» geografia, nu mai există dincolo decât un cumul de fantasme şi clişee” (Ultimii eretici ai imperiului, Polirom, Iaşi, 2009, p. 21).

            Ca unul care, de nevoie, s-a aplecat asupra istoriei Basarabiei şi s-a confruntat cu puţinătatea şi imprecizia surselor, m-am bucurat când, prin bunăvoinţa unui coleg, mi-a ajuns în mână cartea cercetătorului basarabean Vasile Enciu, referitoare la demografia şi viaţa socială a regiunii în interbelic. Sincer să fiu, nu am luat foarte în serios promisiunea de obiectivitate şi moderaţie de la început! Am mai auzit de-astea, mi-am zis! În cele din urmă, m-am bucurat să aflu că ne punem aceleaşi întrebări, ne izbim de aceleaşi probleme şi gândim destul de asemănător. Am văzut că, dincolo de prejudecăţile regăţene, istoricul de peste Prut nu e mai înapoiat şi poate să nu forjeze naţionalist nici într-o parte, nici în alta.

            Pornind de la surse arhivistice de la Bucureşti şi Chişinău şi de la lucrări de epocă, autorul a creat, după ştiinţa mea, cea mai cuprinzătoare monografie a Basarabiei interbelice de până acum – şi nu e decât primul volum. Atenţia este îndreptată iniţial asupra secolului de stăpânire rusească, despre e greu de aflat mare lucru. De exemplu, un recensământ a fost efectuat doar în 1897, în rest toate datele fiind simple estimări. De aceea, cunoştinţele la nivelul anului 1918 sunt aproximative şi rămân aşa până la 1930, când se realizează recensământul în România Mare.

            Tabloul este realist, construit în cea mai mare parte din informaţii cantitative. Vedem o zonă cu populaţie majoritar românească, dar cu grupuri minoritare consistente şi cu diferenţe etnice între urban şi rural. După cum ştiam, ruralul e dominant. Cea mai mare parte a basarabenilor erau ţărani, ocupaţi cu agricultura, cu un nivel cultural redus (analfabetismul era în floare) şi cu un trai dificil. Merită observată diferenţa de dezvoltare dintre satele româneşti şi cele germane şi bulgăreşti din Bugeac. De-a lungul celor două decenii, tendinţa a fost de descreştere, atât în cazul natalităţii, cât şi în cel al mortalităţii, dar mai puţin pentru cea din urmă. Găsim în carte date privind structura populaţiei pe sexe, vârste, ocupaţii etc., starea economică, sanitară, culturală.

            Imaginea este, una peste alta, destul de întunecată. Şi să ne gândim că nici pentru ansamblul ţării nu e foarte luminoasă! Basarabia s-a aflat pe ultimul loc, între provinciile româneşti, cam la toate capitolele. Important e că cercetătorul nu şi-a propus să arate că lucrurile au stat într-un anume fel. De cele mai multe ori, a înregistrat situaţiile pur şi simplu. A evidenţiat şi progresele, chiar dacă ele s-au dovedit insuficiente. Nu s-a sfiit să spună uneori răspicat adevăruri neplăcute – pentru unii, poate blasfemice –, cum ar fi că „România, deci şi Basarabia în speţă, a fost guvernată fără ca până la 1930 să se cunoască structura populaţiei şi a economiei sale” (p. 147). Nu a ezitat să vorbească despre dezinteresul şi chiar abuzurile administraţiei şi, normal, despre nemulţumirile populaţiei. Formulele „noua Siberie” (p. 187) sau „California României” (p. 277) au fost folosite în epocă, chiar dacă unii le-ar dori uitate. „California” are dublu sens: pe de o parte exprimă starea de înapoiere şi tendinţa centrului de colonizare arbitrară, iar pe de alta potenţialul regiunii (avea, de departe, cea mai mare suprafaţă arabilă) (p. 113).

            Există în carte şi câteva omisiuni şi interpretări forţate, determinate poate de o inerţie istoriografică, poate de o teamă, de înţeles până la un punct. Deşi se prezintă destul de amănunţit sistemul Versailles, nu găsim o vorbă despre ratificarea Tratatului de la Paris (28 octombrie 1920), care a recunoscut unirea Basarabiei. Nu spun care e problema, spun doar că, în general, nu se spune. Mi se pare apoi exagerat să considerăm că, în 1856, „Marile Puteri recunoşteau […] apartenenţa sudului Basarabiei şi, implicit, a întregii Basarabii, la spaţiul de cultură şi civilizaţie a celor două Principate” (p. 31). Şi în 1878 se răzgândeau? Cea mai delicată este însă chestiunea ponderii populaţiei româneşti (moldoveneşti) în 1918. Autorul preferă varianta lansată, în epocă, de Gheorghe Murgoci şi Eugeniu N. Giurgea, anume că românii reprezentau 64% (p. 148). Nu ne explică însă cum s-a putut ca, în 1927, estimarea guvernului Averescu să fie de 58,1% (p. 215), iar recensământul din 1930 să dea un rezultat de numai 56,2% (p. 217). E greu de crezut că ponderea etnicilor români a scăzut atât de mult, după Unire.

            O astfel de lucrare este interesantă pentru toţi curioşii, dar mai ales e utilă, chiar necesară, istoricilor contemporanişti români. Câţi vor afla însă de ea? Se pare că ştiinţa şi cultura trec Prutul mult mai greu decât oamenii!

Mihai Ghiţulescu

Timur Lenk – cuceritorul din Asia

Arnaud Blin, Timur Lenk, traducere și cuvânt-înainte de Mihai Manea, București, Editura Corint, 2013.

În vara anului 1402 a avut loc la Ankara una dintre marile confruntări militare de la începutul secolului al XV-lea, față în față găsindu-se Baiazid și Timur Lenk. Deznodământul bătăliei – înfrângerea lui Baiazid – a stopat pentru un timp expansiunea exponențială a otomanilor și a făcut din Timur Lenk un personaj cunoscut în Europa. Violența cu care acesta a trecut prin istorie, ca și răsunetul victoriilor sale i-au făcut pe mulți intelectuali să se oprească asupra personalității lui, în această lungă galerie de scriitori, artiști sau oameni de știință regăsindu-se și francezul Arnaud Blin, cel care, în urmă cu câțiva ani, a încercat într-o lucrare cu caracter monografic să surprindă cele mai importante aspecte ale vieții lui Tamerlan.

Scriind pentru marele public din Franța o carte despre un personaj născut în Asia Centrală, așadar o lume puțin cunoscută europeanului occidental, Blin și-a construit lucrarea într-o manieră ușor anacronică, prezentându-i cititorului mai întâi modul în care Timur Lenk–Tamerlan a fost perceput de cultura occidentală, în secolele ce au urmat după moartea lui („mitul despre Timur Lenk”) și, abia apoi, analizând principalele etape ale vieții sale. Rând pe rând, sunt amintiți dramaturgul Cristopher Marlowe, iluministul Voltaire, istoricul Edward Gibbon sau compozitorul Georg Händel, intelectuali europeni care i-au dedicat lui Timur Lenk părți mai lungi sau mai scurte din opera lor.

Timur s-a născut în 1336, în orașul Keș (astăzi Shahrisabz, Uzbekistan) din regiunea istorică Transoxiana (sau Transoxania), regiune ce cuprindea teritorii mai mari sau mai mici din țări ce astăzi se regăsesc în Asia Centrală – Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan și Kazahstan. Cât privește originea lui Timur Lenk și începutul vieții sale, acestea sunt învăluite într-o ceață, explicabilă prin locul și epoca în care a trăit acesta. Arnaud Blin nota: „Viața lui Timur Lenk se dezvăluie pe măsură ce puterea sa sporește: cunoaștem doar câteva detalii despre copilăria lui Timur Lenk care, foarte probabil, nu a durat mult. În ciuda tuturor faptelor, știm că Timur Lenk făcea parte din clanul Barlas, deci aparținea «nobilimii» din Transoxiana, familia sa exercitând puterea locală la Keș. […] Din punct de vedere cultural, Timur Lenk aparținea lumii turcice. Dar cei din clanul Barlas (Barulas din perioada domniei lui Ginghis Han) erau de origine mongolă, probabil amestecați cu turcii vechi. […] Familia sa era turcă și mongolă, dar și musulmană, probabil de dată recentă.” (p. 85, 86)

O parte importantă a lucrării lui Blin este dedicată campaniilor militare ale lui Timur Lenk. În fața unui război prelungit pe mai multe decenii, sarcina istoricului nu este deloc una ușoară, acesta fiind obligat la „o enumerare fără de sfârșit de nume de bătălii, locuri, oameni și chiar popoare […] cu atât mai mult cu cât, pentru publicul din Europa Occidentală, aceste nume nu înseamnă nimic” (p. 146); de aceea, Arnaud Blin s-a limitat la prezentarea etapelor importante ale expansiunii timuride – campaniile contra Iranului, Hoardei de Aur, Indiei, mamelucilor și otomanilor. Motivațiile, caracteristicile și urmările acestor campanii au fost interpretate diferit. Războiul împotriva Hoardei de Aur a reprezentat „în termeni strict militari  […] apogeul aventurii lui Timur Lenk” (p. 162); cauza confruntării cu mamelucii este descrisă, în mod paradoxal, ca o urmare a asemănărilor izbitoare dintre societatea timuridă și cea a mamelucilor – „cuceritorului nu-i plăcea să-și vadă imaginea în oglindă” (p. 182); referindu-se la bătălia de la Ankara, pe care o descrie într-o manieră minuțioasă, lăsând astfel să se vadă pasiunea sa pentru istoria militară, autorul se raportează o dată în plus la zona de cultură căreia îi aparține – „celebrele bătălii dintre englezi și francezi de la Crécy, Poitiers sau Azincourt, care s-au desfășurat cam în aceeași epocă, nu suportă comparație, în raport cu acest spectacol extraordinar” (p. 192).

Cât privește relațiile lui Timur Lenk cu Europa Occidentală, acestea s-au limitat la un schimb de scrisori cu regii Franței și Castiliei, dar și la primirea unor călători occidentali, precum a fost cazul lui Ruy González de Clavijo. Timur a murit în 1405, într-o perioada în care pregătea o mare campanie împotriva Chinei.

Una din caracteristicile politicii militare a lui Timur Lenk a fost violența, o violență de cele mai multe ori nejustificată. Pe lângă „obișnuitele” piramide de cranii, care rămâneau în urma cuceririlor, Timur comanda mari masacre umane îndreptate împotriva celor învinși : după ce a pătruns în Dehli, au fost omorâți „100.000 de prizonieri indieni – cifra este probabil exagerată, dar dă măsura măcelului – musulmanii având «privilegiul» de sfârși cu beregata tăiată, iar ceilalți compatrioți nefericiți au pierit arși” (p. 129-130); la Sivas, „a îngropat de vii câteva mii de armeni, masacrând femeile, legându-le de caii care galopau, în timp ce copiii erau călcați în picioare de copitele acestora” (p. 184).

Pornind de la maniera autoritară și violentă de a conduce și de a cuceri a lui Timur Lenk, Arnaud Blin înclină să îl considere un precursor al totalitarismului modern. Totuși, comparațiile cu alte zone geografice sau cu alte perioade istorice sunt excesive, autorul folosind foarte des trimiteri la personaje sau evenimente ce i se pare similare cu cele din viața lui Timur Lenk. În plus, multe din notele traducătorului despre personalități ale istoriei și culturii universale sunt inutile, mare parte din aceste personalități fiind cunoscute cititorului mai mult sau mai puțin avizat.

Care este imaginea lui Timur Lenk în memoria omului contemporan? Pe lângă lucrările cu caracter științific, precum cea a lui Arnaud Blin, care încearcă să-l readucă pe marele cuceritor asiatic în atenția cititorului de istorie, Timur este folosit și ca element de propagandă politică în Uzbekistanul de astăzi. În viziunea lui Blin, „astăzi, memoria lui Timur Lenk ni se înfățișează ca o imagine cu mai multe dimensiuni, aceea a unui om complex, care a lăsat în urma sa, în loc de un imperiu, o pată mare de sânge, a cărei urmă, mereu vizibilă, nu va dispărea probabil niciodată.” (p. 233)

Liviu Marius Ilie

O altă istorie a Imperiului Bizantin

Timothy E. Gregory, O istorie a Bizanțului, traducere de Cornelia Dumitru, Iași, Editura Polirom, 2013.

 Cine se încumetă să scrie o istorie a Imperiului Bizantin își asumă o mare responsabilitate, existența Bizanțului ca stat fiind una milenară. Dacă lucrarea nu este vastă în raport cu subiectul tratat, ca în cazul istoriei lui Timothy E. Gregory, care însumează puțin peste patru sute de pagini, capacitatea de sinteză de care trebuie să dea dovadă istoricul poate fi egalată numai de necesitatea parcurgerii unei imense bibliografii, așa cum este cea a imperiului creștin din răsăritul Europei.

Una din chestiunile controversate în cercetarea istoriei bizantine este, fără doar și poate, stabilirea momentului de început al Bizanțului sau, altfel spus, determinarea graniței cronologice dintre Imperiul Roman și cel Bizantin. Pentru Gregory, acest punct de trecere îl reprezintă, doar în mod convențional „epoca lui Constantin cel Mare” (începutul secolului al IV-lea), deoarece clivajul roman/bizantin este văzut ca o divizare care, în bună măsură, este „artificială și depinde de nevoia istoricilor de a segmenta trecutul în faze inteligibile” (p. 61). Finalul imperiului este legat de cucerirea otomană din 1453, istoricul american menționând și câteva aspecte ale moștenirii bizantine.

Foarte importantă este modalitatea de expunere a faptelor istorice, în cazul de față autorul optând, așa cum subliniază în prefața volumului, pentru o expunere cronologică și politică, lucrarea folosind „domniile împăraților drept criterii de organizare a materialului” (p. 16). Parcurgând cartea istoricului american, cititorului îi trec prin fața ochilor, unul câte unul, toți împărații Imperiului Bizantin, figuri luminoase sau șterse, reformatori ai statului sau, dimpotrivă, oameni politici caracterizați de tradiționalismul epocii.

Utilizarea domniilor împăraților bizantini ca borne în împărțirea istoriei l-a determinat pe istoricul american să se oprească asupra unora dintre conducătorii imperiului din Răsărit și să le contureze rolul jucat în istoria statului romeilor. Deși Constantin cel Mare a lăsat omenirii o moștenire gigantică, „figura lui istorică s-a transformat într-un mit, legenda începând să se țeasă încă din timpul vieții sale” (p. 78). „Teodosie I a fost ultimul conducător al Imperiului Roman nedivizat” (p. 107), în timp ce „domnia lui Iustinian este considerată, de obicei, epoca de aur a perioadei bizantine timpurii” (p. 127). Heraclius a fost „unul dintre eroii istoriei Bizanțului și un personaj fascinant” (p. 158), iar „Leon al III-lea și-a făcut apariția pe scena politică bizantină într-un moment decisiv și a așezat statul pe o bază solidă din punct de vedere militar și politic” (p. 185). Unora dintre împărați, precum Vasile al II-lea, autorul le creionează chiar un portret, pornind de la izvoarele vremii: „Dintr-un tânăr iubitor de plăceri se transformase într-un politician și un comandant călit și hotărât; era posac și iute la mânie și – spre deosebire de antecesorii săi – nu era interesat de literatură sau studii” (p. 249). Împrejurările politice dificile ale imperiului au fost adeseori depășite prin intervenția unor împărați cu o personalitate puternică, precum Alexios I, care „este exponentul unui fenomen tipic bizantin, anume împăratul care a ajuns pe tron când situația era mai gravă, a salvat imperiul de la dezastrul militar și l-a adus pe un făgaș pe care avea să îl urmeze timp de un secol” (p. 265). Evident că au existat și împărați mai puțin inspirați din punct de vedere politic, precum Ioan al V-lea, care „într-un interval scurt de timp […] a devenit supusul a doi dintre inamicii Bizanțului – mai întâi al papei și apoi al sultanului otoman” (p. 331). În traducerea română s-au strecurat și câteva greșeli legate de numele împăraților bizantini, în această categorie intrând „Nichifor I Focas” (p. 268) sau „Manuel al II-lea Comnen” (p. 295)!

Evident că autorul american nu s-a limitat la înșiruirea împăraților bizantini, ci a analizat și teme majore ale istoriei Bizanțului. Rând pe rând, sunt amintite cele șapte sinoade ecumenice, apariția și formele monahismului, iconoclasmul și rolul său major în Biserica bizantină, cruciadele și influența lor asupra Imperiului Bizantin, Hipodromul, organizarea themelor sub forma unui eșafodaj administrativ-militar al imperiului, importanța monedei bizantine, structura societății,  manifestări culturale bizantine etc.

Stilul cărții este puternic influențat de densitatea informațiilor pe care istoricul trebuie să le transmită cititorului. Lucrarea este scrisă dintr-o perspectivă evenimențială, care adeseori tinde să plictisească, pericolul pe care îl reprezintă acest tip de scriere fiind un abandon prematur al lecturii, lectură care, pe alocuri, este lipsită de inflexiuni ale limbajului ce pot face o carte plăcută nu doar specialistului, ci și cititorului pasionat de istorie. Pentru a diminua această imagine ușor monotonă, Gregory a introdus mai multe „casete”, în fapt texte ce descriu evenimente sau personaje specifice ori fragmente din izvoare istorice, care, în mod normal, nu și-ar fi găsit locul în textul propriu zis și care au rolul de a-l scoate pe cititor din generalul sintezei și de a-l introduce în specificul studiului de caz. Nu în ultimul rând, trebuie menționat faptul că, la finalul fiecărui capitol, autorul a introdus o scurtă listă a izvoarelor istoriei Imperiului Bizantin, traducătorul menționând edițiile în limba română ale respectivelor surse primare.

Când se sfârșește istoria, începe legenda. Cucerirea Constantinopolului și stingerea milenarului Imperiu Bizantin nu au fost niciodată acceptate de cei care iubiseră Bizanțul, aceștia preferând să trăiască o istorie bizantină în afara realului, o istorie în care doi dintre pilonii imperiului, împăratul și Biserica, nu au dispărut, ci au rămas suspendați în timp, pentru a reveni cândva, într-un moment în care orașul de pe malurile Bosforului va deveni din nou capitală imperiului creștin din răsărit. Referindu-se la Constantin al XI-lea Paleologul, cel din urmă împărat bizantin, respectiv la ultima slujbă ținută în Sfânta Sofia, biserica cea mai importantă a Constantinopolului și a imperiului, Gregory amintește două legende: „Trupul lui Constantin nu a fost găsit. Faptul că aparent dispăruse fără urmă a dat naștere unei tradiții mai târzii, care îl înfățișează ca fiind «împăratul de marmură», care nu este mort, ci așteptă, undeva în afara timpului, să se întoarcă și să refacă Imperiul Bizantin”; „Potrivit tradiției, pe măsură ce turcii au pus stăpânire pe biserică, preoții au luat vasele sacre, pereții sanctuarului s-au deschis și preoții au intrat în zidurile clădirii, de unde vor apărea cândva pentru a relua liturghia, când edificiul va deveni din nou biserică creștină.” (p. 352).

            O carte interesantă, care merită citită cu atenție și prin care autorul recreează o lume dispărută cu mai mult de o jumătate de mileniu în urmă. 

Liviu Marius Ilie

MARIA (you gotta read read her!)

Maria, Regina României, Jurnal de razboi: 1916-1917. Precedat de însemnari din 1910-1916, traducere din engleza de Anca Barbulescu, editie îngrijita si prefata de Lucian Boia, Editura Humanitas, Bucuresti, 2014, 502 p.

Istoria româneasca nu e prea bogata în figuri feminine. Sigur, sunt doamnele si domnitele din toate vremurile, dar ele au un rol mai curând decorativ si o notorietate destul de redusa. Plus ca, în perioada contemporana, în jurul femeilor s-au tesut mai curând mituri negative (vezi numai asa-zisa suita de Elene). Un singur personaj se afirma: Regina Maria. Uneori, în ultima vreme, mi se pare ca prea se afirma. De exemplu, într-o culegere de texte feministe de acum câtiva ani, mai toate autoarele o aminteau ca model de femeie implicata social si politic, ceea ce – ma explic doar la cerere! – numai feminist nu e. Ca orice mare personaj, cel numit Maria este pe cât de complex, pe atât de predispus la receptari simplificatoare. Exact asta arata Jurnalul de razboi. 

Se cuvin câteva precizari „tehnice”. Mai întâi, meritul principal pentru aparitie îi apartine lui Lucian Boia, fan declarat al Reginei, careia i-a adus un omagiu si prin cartea anterioara, Balcic. Micul paradis al României Mari (Humanitas, 2014). Dar, cu toata admiratia mea pentru pentru profesorul Boia, cred ca, pe pagina de garda, ar fi fost mai potrivit sa se treaca „dupa o idee de” decât „editie îngrijita de”. Prefata e scurta si preponderent rezumativa, iar notele explicative din subsol sunt cam firave si lasa destule personaje si situatii în ceata. Cu siguranta, destui istorici hard, editori de documente, vor avea reprosuri. Placerea lecturii nu este însa grav prejudiciata. Textul are ceva special, care lipseste memoriilor (care acopera perioada de pâna în 1918 si sunt publicate sub titlul Povestea vietii mele, mai întâi în interbelic, apoi în mai multe editii dupa 1989) si Însemnarilor zilnice (pâna în prezent zece volume, aparute la edituri diferite în perioada 2006-2013) din perioada interbelica. Ceva-ul în plus este de fapt o lipsa. Talentul se vede peste tot. Dar din jurnalul din 1916-1917 (anii aparitiei mitului Maria), folosit pentru scrierea Povestii…, lipseste, pe alocuri, „autocenzura”, dupa cum remarca Lucian Boia în prefata. Spune lucrurile mai „pe sleau” (p. 6).

Mai spectaculoase decât Jurnalul sunt însemnarile (scrise între anii 1910 si 1916) care îl preced. Aici Maria îsi povesteste copilaria de basm si, începuturile, dramatice în România. Sigur, principala sursa de amaraciune este singuratatea fetei de 17 ani, rupta de familie si obligata sa traiasca în mediul apasator al Palatului Regal românesc. Dar si în afara acestuia cam totul i se pare aiurea: de la apucaturile elitelor pâna la faptul ca existau prea putini copaci si aceia erau taiati fara nici o grija. Portretele apropiatilor sunt memorabile. Carol I, „unchiul”, pentru care are o sincera  pretuire consolidata si sporita în timp, apare ca „un om care traia numai si numai pentru datoria lui” (p. 73), dar era predispus la comportament tiranic si avea uneori aerul unui personaj de opereta. „Sovaielnicul” Ferdinand (Nando), era exact opusul, lasându-se dominat de batrânul Rege, chiar daca, de multe ori, nu era de acord cu acesta. În cuplul princiar, lucrurile nu era roz. Între cei doi pare sa fi existat o oarecare incompatibilitate fizica si caracteriala. El „nu era barbatul care sa trezeasca interes într-o fata tânara” (p. 61), ea era „o tânara inocenta ca un mielusel nou-nascut si aproape la fel de proasta” (p. 58). Prima sarcina (cu Carol) i s-a parut un lucru „oribil, îngrozitor, aproape monstruos” (p. 70).

Dar relatia a mers, de voie de nevoie. Cei doi au ajuns pe Tron în vremuri complicate. Anii Jurnalului, 1916-1917, au fost, probabil, cei mai grei din viata lor, de capete încoronate si de oameni. Maria nu mai era „copilul” de la început, ci femeia puternica care urma sa faca istorie. Viata ei a fost marcata de moartea micului principe Mircea (20 octombrie/2 noiembrie 1916), fiul cel mai mic, în vârsta de trei ani. S-a adaugat si mutarea la Iasi, dupa ocuparea sudului tarii, cu perspectiva sumbra a refugiului în Rusia. Dar Rusia a fost cuprinsa curând de freamatul revolutionar, aducându-i Mariei o grija în plus, aceea pentru soarta foarte apropiatei sale surori, Ducky, maritata cu Marele Duce Kiril (considerat, mai târziu, „Tarul în exil”). Una peste alta, Regina se arata o femeie cu toate cele ale unei femei. Se preocupa de amenajarea resedintei de la Iasi, sta de vorba cu doamnele din jur, face plimbari s.a. Noteaza, din când în când, chiar: „m-am spalat pe cap”. Ferdinand, cu multele lui treburi, e o aparitie episodica. Ea are cvasi-permanent în preajma doi barbati, doi stâlpi: colonelul Ernest Ballif (adjutantul care ducea grija casei) si legendarul Barbu Stirbey (în epoca, administratorul Domeniilor Coroanei). Femeia are si accese de gelozie si posesivitate; de exemplu, atunci când simte ca „bunul meu Ballif” a picat sub influenta altei femei: „sunt cel mai blând om de pe lume, dar ce-i al meu e al meu” (p. 300), „mai degraba as renunta sa-i cer orice serviciu, oricât de însemnat ar fi pentru mine, decât sa stiu ca nu sunt EU singura pe care o slujeste” (p. 302). Despre Stirbey se stie ca a fost „prieten intim” al Reginei. Din Jurnal nu razbate nimic senzational. Dar el apare mereu lânga ea, zi de zi, si mai ales în clipele delicate. „Barbu a venit la ceai” e un laitmotiv al textului.

Activitatea publica din acei ani i-a adus supranumele de „Mama ranitilor”. La Bucuresti, a patronat un spital. La Iasi nu a mai putut face acest lucru, dar si-a ocupat mai tot timpul vizitând si ducând ajutoare (inclusiv tigari) la multele spitale si tabere de soldati. Pentru acestia, a scris la gazete numeroase articole de încurajare. La un moment dat, a aflat ca unii soldati „si-au desenat litera M pe nasturi, cu creionul, sau au scrijelit pe ei numele meu”, notând: „Nu pot tagadui ca vestea îmi face MARE placere, fiind ca e semn ca vorbele mele le-au ajuns la inimi” (p. 374).

Totusi, nu doar pentru asta a ajuns Maria o legenda. Ea trecut dincolo de rolul traditional al consoartelor de monarhi. Nemultumita de actiunile barbatilor de stat (Ferdinand, Carol, diversi politicieni si ofiteri), a cautat sa intervina în chestiunile politice si militare. Statutul si contextul au obligat-o la actiuni de culise (multe prin intermediul aceluiasi Stirbey). Pentru istorie, e importanta relatarea discutiei cu primul-ministru din epoca, Ionel Bratianu, care „stie ca e mai puternic decât mine, dar stie si ca eu sunt singura forta care i-ar putea pricinui suparari” (p. 68). Ar fi vrut mai mult, ar fi vrut sa exercite direct puterea. „Exclamatia suprema” (Lucian Boia, p. 9), retinuta de mai toti care au prezentat cartea, este: „As vrea sa fiu eu rege – poate as fi un rege rau, dar n-as îngadui sa se spuna minciuni pe seama mea, i-as obliga pe toti sa-si faca datoria de dimineata pâna seara, cu cuvinte aspre si fapte si mai aspre, daca ar fi nevoie…” (p. 139). De aici, o oarecare tensiune între cele cele doua capete încoronate: „…situatia dintre cele doua case (a mea si a lui Nando) nu e deloc simpla, apar invidii firesti si cealalta parte, fiind mai puternica material, încearca sa sicaneze partea noastra, care e recunoscuta drept superioara moral” (p. 441).

Dincolo de expresivitatea scriiturii Reginei – sau poate tocmai din cauza ei – exista un pericol, pericolul unei concluzii prea ferme, de care nu e departe nici Lucian Boia. Jurnalul… cultiva prejudecata larg raspândita a Regelui slab sustinut sau substituit de o Regina puternica. Ea pare aproape totul iar el, mai nimic. Trebuie însa sa tinem seama ca lucrurile sunt prezentate, ca de atâtea ori, dintr-o singura perspectiva. Daca atentia se concentreaza asupra unui personaj nu înseamna ca celelalte nu conteaza. Mai e înca de studiat, mai e înca de gândit…

Mihai Ghitulescu