Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit, Editura Humanitas, București, 2015, 218 p.
Lucian Boia nu putea să îl ignore și să stea liniștit. (Și) Eminescu e un subiect prea bun. Mă mir că i-a venit rândul abia acum. Îmi permit să mă bag în discuția asta, asupra căreia mulți amici literatori își vor revendica exclusivitatea, pentru că „nu e o carte (decât tangențial) despre Eminescu, ci o privire asupra reprezentărilor poetului, un tablou sintetic al mitologiei eminesciene” (p. 6). Nu despre scriitor și ziarist, ci despre „poetul național” (mă mir că nu i-a venit vreunuia ideea să îl scrie în constituție sau i-o fi venit și nu știu eu!), „românul absolut”, „Luceafărul...”, judecătorul suprem etc., etc. Nu despre Eminescu, ci despre Emineeescu.
Cui i se pare că e ușor să scrii o carte de genul ăsta, că iei de la unul şi de la altul câte un citat, legi cu niște exclamații, interogații, vorbe seci, și dai la tipar, ar fi bine să încerce și să vadă dacă îi iese ceva inteligibil. Fără pic de ironie, cred că e nevoie de mult antrenament – de experiența unui vechi profesor de istoriografie.
„Tablou sintetic”, deși clișeu, e bine zis. În două sute de pagini, povestea merge de la începutul anilor 1870, când Maiorescu îl găsea pe poet „așa de puțin format” (p. 7), până în epoca noastră postdilemică, când mitologiile se bat între ele pe un fond de largă și, zic eu, sănătoasă indiferență. Numai că, dacă nu e dublată de oarecare știință și luciditate, indiferența poate fi un teren bun pentru mituri nesănătoase. De aceea, e bine să afle cât mai mulți ce s-a spus de-a lungul vremii despre antume, postume, publicistică, amorul cu Veronica, boală, moarte. Cum i s-a reproșat „neglijența formei”, pesimismul, dezinteresul pentru problema națională, cum i s-au inventat scrisori, cum i-au scris interbelicii „vieți romanțate”, cum l-au redus staliniștii la câteva versuri din Împărat și proletar, cum a citat însuși Ceaușescu partea hard din Doină... Cum, cum, cum...
În ansamblu, unuia care, după „scandalul” Dilema, s-a mai gândit la Eminescu, chiar dacă nu a parcurs toată scriitura secolului trecut, cartea nu îi spune mare lucru. Era clar că așa au fost lucrurile, că omul nostru a fost tratat diferit, că miturile i s-au construit cu suișuri, coborâșuri, contradicții, invenții, obturări. Totuși, nu exista o sinteză accesibilă a acestora și nu are rost să îi argumentăm necesitatea. Plus, e o lectură recomandabilă tuturor celor care (mare parte a românilor), deși s-au învățat să spună că „istoria slujește politica”, le vine greu să accepte că istoria se schimbă. Acum pot vedea cum se schimbă, nu întotdeauna ca urmare a unei voințe clare.
Problema nu e doar Eminescu; e și Boia. Dacă volumul ar fi fost scris de altcineva, dacă l-aș fi scris eu (și Humanitas mi l-ar fi publicat), receptarea ar fi fost alta. Sigur, unii mi-ar fi reproșat că n-am citit sau n-am reținut tot; câțiva literați mi-ar fi contestat puținele și măruntele aprecieri estetice. M-ar fi înjurat toți cei menționați în subsolul paginii 195 și mai ales cei nemenționați. Vreo doi-trei s-ar fi luat de mine pe stradă. Dar, una peste asta, cartea ar fi fost bine primită, considerată utilă și poate de câteva ori premiată. Dar nu am scris-o eu, a scris-o Lucian Boia, în jurul căruia s-au creat, ca și în jurul lui Eminescu, mituri. E Booia, e „demolatorul de mituri”, pentru unii sclipitor, pentru alții abject. Receptarea va fi, evident, mai complicată, căci nu se va vorbi atât despre Emineeescu, cât despre Booia.
Ei bine, trebuie spus că „demolatorul” se arată destul de moderat, uneori chiar ezitant. O oarecare pornire (pour les connaisseurs) se simte în capitolul despre comemorarea de la Academie. În rest e foarte grijuliu. Nu îi convine discursul (mai) dur al contemporanului Dan Alexe (p. 180). Sesizează „beția de cuvinte” și „beția de idei” la uitatul (dacă va fi fost știut vreodată) G. Munteanu, dar evită să o semnaleze la Călinescu sau (hai să îmi pun și eu lumea în cap!) la... Noica. Mai mult, ca și când ar fi vrut să nu-și scoată vorbe, la întrebarea „Ce îl distinge pe Călinescu printre confrații săi, critici și istorici literari, altminteri, mulți dintre ei, de valoare incontestabilă?” răspunde, în siajul lui Nicolae Manolescu: „Explicația, aceasta e: a avut geniu” (p. 108). O fi avut!
Interesant și simpatic mi se că Lucian Boia ezită să vorbească deschis și mai în detaliu despre problema antisemitismului, a xenofobiei lui Eminescu (se poate scuza că nu problema în sine l-a interesat, ci receptarea ei). Mai întâi, a scris așa: „Că Eminescu a fost antisemit e greu de contestat. Ceea ce se poate spune, pentru a-i defini corect atitudinea, este că n-a avut o antipatie anume față de evrei, iar motivația lui nu prezintă nimic religios sau «rasial», ci e pur de ordin economic și politic” (p. 58). Recunosc că m-am enervat. Pe lângă faptul că asta nu e în niciun fel o atenuantă, chiar se poate arăta ușor că „motivația lui prezintă...”. Mai încolo, după ce ne spune că și Călinescu a zis ceva asemănător, notează antifrastic: „Antisemitismul justificat economic ar fi așadar mai puțin antisemitism” (p. 131). Și mai încolo: „Adevărul e că, dincolo de apropierile identificabile, nu se poate pune semnul egalității între atitudinile naționaliste, xenofobe, antisemite ale secolului al XIX-lea și cele, mult mai radicale, și cu consecințele știute...” (p. 173). Sigur că nu se poate, dar e clar atitudinile își merită etichetele? Așa zice și Manolescu, citat peste câteva pagini (p. 183). De acord că „problema delicată nu este însă atât dreptatea sau nedreptatea pe care le-ar fi avut Eminescu în epocă, ci întrebarea dacă, gândind așa cum a gândit, mai poate fi astăzi un model de referință” (pp. 188-189). E într-adevăr delicat. E necesar să recunoaștem cu tărie cum a fost Eminescu, fără să facem din explicații scuze. Altfel, xenofobia lui, „justificată” într-un fel, va fi invocată în sprijinul xenofobiei de azi, „justificată”, chipurile, în alt fel. Bine ar fi fost să nu fi ajuns la astfel de discuții. Bine ar fi și să scăpăm de ele.
În final, Lucian Boia e optimist moderat: „Va veni poate vremea când vor obosi și cei care-l înalță atât de sus, și cei care-l coboară atât de jos, iar Eminescu va reveni la condiția lui originară”, aceea de „mare poet romantic”, „singurul nucleu cu adevărat autentic” (p. 216). Cred că nici domnia sa nu crede asta; e doar o formulă de încheiere echilibrată.
Mihai Ghiţulescu
(Mozaicul, nr. 12, 2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu