1916-1918: războiul psihologic

D. Caracostea, Aspectul Psihologic al Războiului, ediție revăzută, studiu introductiv, note și bibliografie de Eugenia Bârlea, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2015, 281 p.

La origine curs ținut la Școala Superioară de Război în intervalul 1919-1921, lucrarea semnată de D. Caracostea este o inedită mostră de transformare a traumei războiului într-un loc de memorie, într-un îndreptar prin care autorul și-a propus să “explice și nu să îndrume” (p. 245) rolul, natura și relevanța aspectului psihologic în prăbușirea și renașterea din anii 1916-1917.

Intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei și împotriva Puterilor Centrale, deși derulată pe un fundal de larg entuziasm popular, s-a soldat, după mici victorii de etapă, cu o serie de înfrângeri dezastruoase. Amploarea și consecințele imediate ale războiului, au silit Guvernul Român, Casa Regală, Armata precum și cele mai multe dintre structurile administrative să se retragă în Moldova, locul de care se legau cele mai mari speranțe în direcția refacerii morale și psihologice a combatanților.

Pentru liderii militari și politici ai perioadei interbelice,experiențele pline de dramatism prin care a trecut populația civilă și armata română ridicau mari semne de întrebare și puneau pe tapet o chestiune vitală: Cum puteam, în viitor, preîntâmpina situațiile de confuzie, nepregătire și slaba coordonare? Convins de faptul că “lipsa de pătrundere psihologică în mânuirea oamenilor poate fi tot atât de păgubitoare ca și lipsa de instrucție și pregătire tehnică” (p. 51), D. Caracostea s-a încredințat de nevoia realizării unui material pentru cursanții Școlii Superioare de Război. Cum studiile și materialele pe baza cărora urma să-și fundamenteze cursul erau puține, a apelat la o soluție ingenioasă: a recurs la materialele ( lucrările de sfârșit de an) furnizate de cursanții săi, foști combatanți în anii de război.  Solicitându-le să trateze cele două faze ale războiului, campania din 1916, respectiv refacerea armatei și luptele victorioase din 1917, sub aspect psihologic, prin prisma momentelor trăite în răstimpul 1916-1917, D. Caracostea realizat un material în care a definit factorii sufletești ai înfrângerii, respectiv victoriei pe câmpul de luptă.

În rândul celor mai periculoase emoții, frica este considerată principalul inamic al instinctului de conservare, al setei de a fi și, mai mult de atât, atunci când este prefațată de surpriză și, implicit, uimire, efectele sunt dintre cele mai catastrofale. Fiind responsabilă cu destabilizarea și modificarea ideilor și asociațiilor stabilite anterior, “frica poate să crească până la groază și până la un fel de panică” (p. 109). Între feluritele forme pe care le îmbracă și din care se hrănește, se potmenționa ignorarea pericolului și afișarea unei atitudini nejustificate de superioritate înainte de angajarea în luptă, precum și teama exacerbatăde folosirea unor arme noi. Grenadele, de pildă, muniție repartizată batalionului însărcinat cu  paza Dunării pe tronsonul dintre Dunăre și Cetatea Albă, sunt returnate la bazădeoarece „milițienii nu sunt obișnuiți a mânui asemenea arme gingașe și periculoase” (p. 116).

Dacă la toate acestea se adaugă și multiplele excitații care dau naștere iluziilor și impresiilor deformate, efectul, prin contagiune în masă, e ușor de intuit. Episodul relatat de maiorul Jinga Petre (p. 120) este grăitor.În plină campanie militară, soldații pe care-i comanda au căzut pradă unei iluzii, confundând luceafărul de pe cer cu un zeppelin inamic, declanșând o stare de panică generală. Și, pentru că senzațiile și împrejurările care au sporit frica soldaților români în campania din 1916 au fost nenumărate, întunericul, oboseala, senzațiile vizuale și în mod deosebit cele auditive au accentuat impresia de groază. “Din momentul  când se aude șuierătura specifică obuzului și până ce se aude zgomotul produs de explozia lui, este imposibil să poți urmări cu aceeași atenție ideea începută”, relata maiorul Florescu Simion, aflat la o oarecare distanță de front. „Acest ofițer, când începea  bombardamentul, ieșea de oriunde ar fi fost în mijlocul curții postului de comandă palid la față, tremurând și alergând  fără rost dintr-un loc în altul, fără să caute vreo ascunzătoare, ci numai cu scopul de a se mișca (p. 126), se consemna într-un alt raport cu privire la comportamentul dezechilibrat al unui sublocotenent de rezervă.Nu doar angajarea directă în luptă are riscurile ei. Inacțiunea poate să fie și ea un teren prielnic instalării fricii. Trupele de rezervă, de pildă, sunt primele care cad victimă fricii paralizante(p. 130), zvonurile răspândite de ele determinând efecte dintre cele mai nefaste asupra întregului corp al armatei.

În mod firesc, dorința de revanșă pregătește terenul pentru reevaluare, pregătire și, în final, angajarea în luptă. Ura nedisimulată pare să fie forța motrice a acestui reviriment general. Cultivarea și întreținerea ei garantează “pornirile ofensive la cea mai mare intensitate”(p. 180).  Între cele mai importante mijloace de fortificare a sufletului, în așa fel încât îmbrățișarea războiului să reprezinte o cauză conștientă, pe deplin asumată, se află instinctele de proprietate și familie, nevoia de dreptate socială precum și eliberarea soldatului de grijile familiei. Pericolul de “pângărire a ceea ce omul socotește mai de preț” (143), familia și ograda, satul și țara, trezesc în soldat energia morală necesară continuării luptei. Evident, la această stare de surescitare își aduce aportul și Marele Cartier Genral care prin comunicatele de război ațâță  și “agită simțămintele de familie” (148). Accentul cade și pe promovarea încrederii în dreptatea socială, ocrotirea celor năpăstuiți și slabi de abuzuri și nedreptăți, careare rolul de a spori atașamentul soldaților față de unitate, în particular, idealul național, în general. “Moralul infanteriei crește sau coboară, după cum are impresia că artileria este sau nu eficace.” (163). Conștiința faptului că fiecare unitate poate, într-o logică solidară, să conteze pe sprijinul celeilalte conferă, de asemenea,un plus de rezistență în fața împrejurărilor care pot demoraliza. Și,  cum “cel vrednic să serveasă tuturor se impune ca cel vrednic să conducă” (168), șeful și acțiunea sa sunt două chestiuni de o importanță vitală în repurtarea victoriei. Profilul șefului militar zugrăvit de D. Caracostea gravitează în jurul modelului „timor et amor” (teamă și iubire).

Ca unul care “nu a încercat, într-o măsură puternică, vibrația sentimentului religios” (p.247), D. Caracostea face câteva observații pertinente cu privire la rolul și formele sentimentului religios trăit de combatanți.  Între acestea, predominarea sentimentului religios in toiul pericolului se regăsește în cele mai multe mărturii: “orice acțiune începeam, mă serveam de semnul crucii. Același lucru îl făceau și soldații mei. Când era bombardamentul mai puternic și învălmășeala mai mare, înainte chiar de a se feri, soldații isi făceau semnul crucii” (p. 259).

Cartealui D. Caracostea este esențială pentru înțelegerea mentalității de război. Echilibrată șiși bine documentată, lucrarea poate fi atât un instrument de lucru pentru toți cei preocupați de istoria militară românească, dar și o extraordinară oglindă a restabilirii morale a societății românești în vreme de război.

Alexandru Ionicescu

(Journal of Humanities, Culture and Social Sciences, vol. 1, no. 2/2015)

Booia despre Emineeescu

Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit, Editura Humanitas, București, 2015, 218 p.

            Lucian Boia nu putea să îl ignore și să stea liniștit. (Și) Eminescu e un subiect prea bun. Mă mir că i-a venit rândul abia acum. Îmi permit să mă bag în discuția asta, asupra căreia mulți amici literatori își vor revendica exclusivitatea, pentru că „nu e o carte (decât tangențial) despre Eminescu, ci o privire asupra reprezentărilor poetului, un tablou sintetic al mitologiei eminesciene” (p. 6). Nu despre scriitor și ziarist, ci despre „poetul național” (mă mir că nu i-a venit vreunuia ideea să îl scrie în constituție sau i-o fi venit și nu știu eu!), „românul absolut”, „Luceafărul...”, judecătorul suprem etc., etc. Nu despre Eminescu, ci despre Emineeescu.

            Cui i se pare că e ușor să scrii o carte de genul ăsta, că iei de la unul şi de la altul câte un citat, legi cu niște exclamații, interogații, vorbe seci, și dai la tipar, ar fi bine să încerce și să vadă dacă îi iese ceva inteligibil. Fără pic de ironie, cred că e nevoie de mult antrenament – de experiența unui vechi profesor de istoriografie.

            „Tablou sintetic”, deși clișeu, e bine zis. În două sute de pagini, povestea merge de la începutul anilor 1870, când Maiorescu îl găsea pe poet „așa de puțin format” (p. 7), până în epoca noastră postdilemică, când mitologiile se bat între ele pe un fond de largă și, zic eu, sănătoasă indiferență. Numai că, dacă nu e dublată de oarecare știință și luciditate, indiferența poate fi un teren bun pentru mituri nesănătoase. De aceea, e bine să afle cât mai mulți ce s-a spus de-a lungul vremii despre antume, postume, publicistică, amorul cu Veronica, boală, moarte. Cum i s-a reproșat „neglijența formei”, pesimismul, dezinteresul pentru problema națională, cum i s-au inventat scrisori, cum i-au scris interbelicii „vieți romanțate”, cum l-au redus staliniștii la câteva versuri din Împărat și proletar, cum a citat însuși Ceaușescu partea hard din Doină... Cum, cum, cum...

            În ansamblu, unuia care, după „scandalul” Dilema, s-a mai gândit la Eminescu, chiar dacă nu a parcurs toată scriitura secolului trecut, cartea nu îi spune mare lucru. Era clar că așa au fost lucrurile, că omul nostru a fost tratat diferit, că miturile i s-au construit cu suișuri, coborâșuri, contradicții, invenții, obturări. Totuși, nu exista o sinteză accesibilă a acestora și nu are rost să îi argumentăm necesitatea. Plus, e o lectură recomandabilă tuturor celor care (mare parte a românilor), deși s-au învățat să spună că „istoria slujește politica”, le vine greu să accepte că istoria se schimbă. Acum pot vedea cum se schimbă, nu întotdeauna ca urmare a unei voințe clare.

            Problema nu e doar Eminescu; e și Boia. Dacă volumul ar fi fost scris de altcineva, dacă l-aș fi scris eu (și Humanitas mi l-ar fi publicat), receptarea ar fi fost alta. Sigur, unii mi-ar fi reproșat că n-am citit sau n-am reținut tot; câțiva literați mi-ar fi contestat puținele și măruntele aprecieri estetice. M-ar fi înjurat toți cei menționați în subsolul paginii 195 și mai ales cei nemenționați. Vreo doi-trei s-ar fi luat de mine pe stradă. Dar, una peste asta, cartea ar fi fost bine primită, considerată utilă și poate de câteva ori premiată. Dar nu am scris-o eu, a scris-o Lucian Boia, în jurul căruia s-au creat, ca și în jurul lui Eminescu, mituri. E Booia, e „demolatorul de mituri”, pentru unii sclipitor, pentru alții abject. Receptarea va fi, evident, mai complicată, căci nu se va vorbi atât despre Emineeescu, cât despre Booia.

            Ei bine, trebuie spus că „demolatorul” se arată destul de moderat, uneori chiar ezitant. O oarecare pornire (pour les connaisseurs) se simte în capitolul despre comemorarea de la Academie. În rest e foarte grijuliu. Nu îi convine discursul (mai) dur al contemporanului Dan Alexe (p. 180). Sesizează „beția de cuvinte” și „beția de idei” la uitatul (dacă va fi fost știut vreodată) G. Munteanu, dar evită să o semnaleze la Călinescu sau (hai să îmi pun și eu lumea în cap!) la... Noica. Mai mult, ca și când ar fi vrut să nu-și scoată vorbe, la întrebarea „Ce îl distinge pe Călinescu printre confrații săi, critici și istorici literari, altminteri, mulți dintre ei, de valoare incontestabilă?” răspunde, în siajul lui Nicolae Manolescu: „Explicația, aceasta e: a avut geniu” (p. 108). O fi avut!

            Interesant și simpatic mi se că Lucian Boia ezită să vorbească deschis și mai în detaliu despre problema antisemitismului, a xenofobiei lui Eminescu (se poate scuza că nu problema în sine l-a interesat, ci receptarea ei). Mai întâi, a scris așa: „Că Eminescu a fost antisemit e greu de contestat. Ceea ce se poate spune, pentru a-i defini corect atitudinea, este că n-a avut o antipatie anume față de evrei, iar motivația lui nu prezintă nimic religios sau «rasial», ci e pur de ordin economic și politic” (p. 58). Recunosc că m-am enervat. Pe lângă faptul că asta nu e în niciun fel o atenuantă, chiar se poate arăta ușor că „motivația lui prezintă...”. Mai încolo, după ce ne spune că și Călinescu a zis ceva asemănător, notează antifrastic: „Antisemitismul justificat economic ar fi așadar mai puțin antisemitism” (p. 131). Și mai încolo: „Adevărul e că, dincolo de apropierile identificabile, nu se poate pune semnul egalității între atitudinile naționaliste, xenofobe, antisemite ale secolului al XIX-lea și cele, mult mai radicale, și cu consecințele știute...” (p. 173). Sigur că nu se poate, dar e clar atitudinile își merită etichetele? Așa zice și Manolescu, citat peste câteva pagini (p. 183). De acord că „problema delicată nu este însă atât dreptatea sau nedreptatea pe care le-ar fi avut Eminescu în epocă, ci întrebarea dacă, gândind așa cum a gândit, mai poate fi astăzi un model de referință” (pp. 188-189). E într-adevăr delicat. E necesar să recunoaștem cu tărie cum a fost Eminescu, fără să facem din explicații scuze. Altfel, xenofobia lui, „justificată” într-un fel, va fi invocată în sprijinul xenofobiei de azi, „justificată”, chipurile, în alt fel. Bine ar fi fost să nu fi ajuns la astfel de discuții. Bine ar fi și să scăpăm de ele.

            În final, Lucian Boia e optimist moderat: „Va veni poate vremea când vor obosi și cei care-l înalță atât de sus, și cei care-l coboară atât de jos, iar Eminescu va reveni la condiția lui originară”, aceea de „mare poet romantic”, „singurul nucleu cu adevărat autentic” (p. 216). Cred că nici domnia sa nu crede asta; e doar o formulă de încheiere echilibrată.

Mihai Ghiţulescu

(Mozaicul, nr. 12, 2015)