Neagu Djuvara despre 23 august 1944

Trebuie să fie cumplit să‑ţi vezi contrazise amintirile. E greu şi în privinţa „mărunţişurilor” personale, darămite când vine vorba de „mari evenimente istorice”. Cum să reacţionezi atunci când ştii, din proprie experienţă, că lucrurile s-au petrecut într-un anume fel, dar te izbeşti la tot pasul de variante diferite? Începi, probabil, să-ţi suspectezi memo­ria de vreo suferinţă cantitativă ori calitativă: ori reţine prea puţin, ori reţine numai ce şi cum îi convine. Situaţia se complică şi mai tare dacă se întâmplă ca vreuna din variante să fie ridicată la rangul de „adevăr istoric”. Atunci, dacă eşti sigur pe tine, nu-ţi mai rămâne decât să porneşti o mai mică sau mai mare „gâlceavă cu lumea”, fără a spera vreo clipă că aceasta se va lăsa uşor convinsă. „Vorba franţuzului: nu e mai surd decât cel care nu vrea să audă”, scrie Neagu Djuvara în Introducerea celei mai recente cărţi ale sale, o scriere istorico-memorialistică scurtă şi alertă ca un scenariu de film, fără dialoguri. Nucleul micului volum îl reprezintă o scrisoare a autorului către ziarul Adevărul, publicată în februarie 2012.

La 68 de ani de la „întoarcerea armelor”, istoricul este agasat de zvonul, foarte persistent, cu privire la o presupusă telegramă pe care guvernul Antonescu ar fi primit-o, în dimineaţa zilei de 23 august 1944, de la misiunea sa diplomatică din Stockholm. Scopul acesteia ar fi fost de a comunica că URSS era dispusă să accepte încheierea unui armistiţiu în condiţiile puse de Antonescu (un răgaz de 15 zile pentru evacuarea trupelor germane, înainte de instalarea celor sovietice, şi exceptarea de la ocupaţia militară a unui judeţ din vestul ţării, unde ar fi urmat să se retragă guvernul român). De aici s-ar trage concluzia că înlăturarea Antoneştilor, în după-amiaza aceleiaşi zile, ar fi fost nu doar tardivă şi inutilă, ci chiar rău intenţionată.

Neagu Djuvara spune cât se poate de răspicat: nici vorbă de aşa ceva! A existat o telegramă, dar conţinutul, destinatarul şi scopul său erau cu totul altele. După cum se cunoaşte, în 1944, atât guvernul cât şi opoziţia – aşa-numitul „Grup de la Buftea”, format din liderii parti­delor şi conducerea Direcţiei Cifrului din MAE – au încercat să nego­cieze un armistiţiu cu aliaţii, prin intermediul legaţiilor româ­neşti din capitalele unor state neutre. Printre relee se afla şi Stockholm-ul, unde URSS era reprezentată de veterana bolşevică Alexandra Kollontai, devenită celebră nu pentru concepţiile sale despre relaţiile dintre state, ci pentru acelea privind relaţiile dintre bărbaţi şi femei. Ea a negociat în paralel cu ministrul român, Frederic Nanu, fidel lui Antonescu, şi cu consilierul George Duca, omul opoziţiei. Acordul sovietic de principiu pentru un armistiţiu în condiţiile mareşalului a fost transmis încă de la sfârşitul lui mai, numai că acesta a amânat angajamentul, în speranţa, dovedită deşartă, a unui context politico-militar mai favorabil. Abia după spargerea frontului la 19-20 august, şi-a dat seama de necesitatea reluării negocierilor şi făcut un nou pas, destul de ezitant, trimiţând un curier la Stockholm, în dimineaţa zilei de 23, cu indicaţii pentru ministrul Nanu. Sarcina acestuia era acum de se interesa dacă sovie­ticii erau dispuşi să reia discuţiile şi, în cazul unui răspuns pozitiv, dacă mai acceptau condiţiile din urmă cu trei luni. Era însă prea târziu. În aceeaşi dimineaţă, prin aceeaşi ambasadă din Suedia, guvernul sovietic răspundea demersurilor opoziţiei, adminţând trecerea unui emisar român dincolo de linia frontului, pentru stabilirea detaliilor armistiţiului. George Duca a trans­mis mesajul la Bucureşti, printr-o telegramă cifrată, pe care Grigore Niculescu-Buzeşti, directorul cifrului şi viitorul ministru de externe, a înmânat-o, probabil, Regelui.

Nu avem, deocamdată, nici o dovadă directă a celor expuse mai sus. Neagu Djuvara vrea doar să arate că, aflându-se în nijlocul evenimentelor, ştie despre ce a fost vorba. Bătrânul istoric vorbeşte din experienţa tânărului diplomat care era în urmă cu şapte decenii: nimeni altul decât „solul de pace”din dimineaţa lui 23 august. Lucrând la Cifru în anii 1943-1944, a câştigat încrederea superiorilor şi a fost pus la curent cu negocierile paralele. Apoi, ca secretar de legaţie la Stockholm (1944-1947), a fost în contact direct cu ambii diplomaţi implicaţi în transmiterea mesajelor, Nanu şi Duca. Cartea spune povestea „aproape de necrezut” a modului cum ajuns să fie desemnat curier pentru 23 august, cum a fost menţinut – când mai toţi ceilalţi au fost schimbaţi – şi, în sfârşit, cum a călătorit prin Viena şi Berlin, spre Stockholm, unde, deşi plecat pentru trei zile, a rămas trei ani.

Naraţiunea e completată cu o serie e documente, care, chiar dacă nu elucidează nici ele misterul, sprijină varianta prezentată în carte. Sunt remarcabile raportul ministrului SUA în Suedia, din decembrie, 1943 şi cel înaintat de Neagu Djuvara, în 25 august 1944, noului său superior direct, Frederic Nanu.

Această carte subţire, cu titlu de roman de spionaj, poate părea multora, la prima vedere, o frivolitate. Ea are însă o bătaie lungă, pentru că loveşte în două mari mituri ale istoriei contemporane, ambele cu rădăcini în istoriografia comunistă: mitul internaţionalist al mareşalului rău şi al comuniştilor buni şi contra-mitul naţionalist al mareşalului bun, victimă a unor complotişti răi. Pe cel dintâi, firav astăzi, Neagu Djuvara îl respinge pur şi simplu ignorându-l. Nici urmă de comunişti în povestea noastră, iar Antonescu, cu toate păcatele sale, nu e înfierat ca un hitleraş fără mustaţă! Asta nu înseamnă că iese bine. Dimpotrivă, căci istoricul se ia la trântă cu mult mai vigurosul contra-mit şi îl arată pe mareşal în postura de conducător incapabil să gestioneze politico-diplomatic situaţiile grele prin care trecea ţara, făcându-se vinovat atât de erori, cât şi de orori.

                                                                                                                                         MIHAI GHIŢULESCU

                                                                                                                                Mozaicul, nr. 9 (167), 2012, p. 16

LUCIAN BOIA - O CARTE PENTRU COPII

Sunt tare curios să văd cine ce mai zice despre noul volumaș al domnului Lucian Boia. Cine mai descoperă apa caldă, cine mai simte vreun atac antinațional etc., etc.?

Știu că mintea omului e capabilă de orice intepretare supercalifragilistică, dar mi se pare că În jurul Marii Uniri de la 1918 e o carte atât de cuminte, încât e foarte ușor să pici în penibil când vorbești despre ea.

Unui istoric nu are cum să-i spună ceva nou. E pur și simplu o descriere rapidă a hărții politice și demografice a Europei, imediat înainte și imediat după 1918. Sunt lucruri pe care le tot repet și eu pe la cursuri. Primul impuls a fost să zic că nu avea rost să scrie astfel de banalități. Mi-a venit repede întrebarea: eu de ce le spun?

Pentru că e nevoie, pentru că lumea largă nu le știe, iar bună parte din cei care le știu nu prea le dau importanță când își construiesc discursurile despre istoria românilor. 

Până la urmă, nu e decât o punere în context. Asta vrea să însemne "în jurul". 1918-le a fost al românilor, dar a fost, într-un fel sau altul, și al tuturor celorlalți. Nu se putea altfel. "România nu e o insulă, e parte a unui ansamblu. Nu ne putem izola, nici în interpretarea istoriei, nici în modul cum ne raportăm la ziua de azi ori de mâine" (pp. 15-16), zice dl Boia.  

Ideea centrală e: Europa antebelică, Europa imperiilor, era un mozaic etnic, lingvistic, religios, iar încerca de a crea "state naționale" nu a făcut decât să perpetueze, la o scară mai redusă geografic, situația anterioară. De aceea, construcțiile politice ale Versailles-ului, cu puține excepții (vezi România), au eșuat destul de repede. 

M-am mai întrebat de ce a trebuit ca "marele Boia" să spună lucrurile astea, când le puteam spune și eu și o grămadă de alți mărunței. Dar unde ajungeau dacă le spunea altcineva? 

Așa știm că o să ajungă la mulți. Există riscul ca unii să ia totul prea tare: "băi, ce chestii noi, senzaționale". De aceea o spun pe șleau: cititorule, autorul îți livrează chestii banale, dar de care ai nevoie... Te tratează ca pe un copil, pentru că... așa ești. Și făcând asta, intră cumva (a mai făcut-o de atâtea ori) în rolul unui fel de Dumitru Almaș. Nu m-am putut abține.

* * *

Cu siguranță, se vor găsi destui care să sară în sus când vor auzi de "națiune moldovenească", participare a României la Holocaust, nevoia de discriminare pozitivă ș.a.

Pe mine mă irită efectele retorice de umplutură, care mai și dau în contradicții. Chiar la început, scrie că 1918 a fost "anul când a pierdut războiul în chipul cel mai dezastruos cu putință"; două rânduri mai jos: "anul când țara era cât pe ce să dispară" (p. 5). Păi nu ar fi fost ăsta "chipul cel mai dezastruos"?  

Apoi, există unele erori sau omisiuni, deranjante pentru cunoscători, înșelătoare pentru ne-. De exemplu, când scrii că, în 1916, "țara era prinsă de la bun început în capcană; cum să se descurce simultan pe două fronturi: la Carpați și la Dunăre?" (p. 15), nu ar trebui să adaugi că, potrivit Convenției militare semnate cu Antanta, România se angaja să atace Austro-Ungaria la "opt zile după ofensiva de la Salonic"?. Care ofensivă... "Oh, Sarrail, Sarrail!".

Astea vulnerabilizează discursul.

P.S. Chiar nu pricep cum, în condițiile europene din 2017, dl Boia poate să creadă că "încă trăim în era națiunilor, oarecum în 'prelungiri', dar sunt semne care anunță că nu va fi mereu așa" (p. 19) sau că "s-ar putea ca, într-un viitor nu prea îndepărtat, concepte precum 'națiunile' și 'minoritățile' să cadă în desuetudine" (pp. 115-116). Simt nevoia unui emoticon uriaș.

Mihai Ghițulescu

1916-1918: războiul psihologic

D. Caracostea, Aspectul Psihologic al Războiului, ediție revăzută, studiu introductiv, note și bibliografie de Eugenia Bârlea, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2015, 281 p.

La origine curs ținut la Școala Superioară de Război în intervalul 1919-1921, lucrarea semnată de D. Caracostea este o inedită mostră de transformare a traumei războiului într-un loc de memorie, într-un îndreptar prin care autorul și-a propus să “explice și nu să îndrume” (p. 245) rolul, natura și relevanța aspectului psihologic în prăbușirea și renașterea din anii 1916-1917.

Intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei și împotriva Puterilor Centrale, deși derulată pe un fundal de larg entuziasm popular, s-a soldat, după mici victorii de etapă, cu o serie de înfrângeri dezastruoase. Amploarea și consecințele imediate ale războiului, au silit Guvernul Român, Casa Regală, Armata precum și cele mai multe dintre structurile administrative să se retragă în Moldova, locul de care se legau cele mai mari speranțe în direcția refacerii morale și psihologice a combatanților.

Pentru liderii militari și politici ai perioadei interbelice,experiențele pline de dramatism prin care a trecut populația civilă și armata română ridicau mari semne de întrebare și puneau pe tapet o chestiune vitală: Cum puteam, în viitor, preîntâmpina situațiile de confuzie, nepregătire și slaba coordonare? Convins de faptul că “lipsa de pătrundere psihologică în mânuirea oamenilor poate fi tot atât de păgubitoare ca și lipsa de instrucție și pregătire tehnică” (p. 51), D. Caracostea s-a încredințat de nevoia realizării unui material pentru cursanții Școlii Superioare de Război. Cum studiile și materialele pe baza cărora urma să-și fundamenteze cursul erau puține, a apelat la o soluție ingenioasă: a recurs la materialele ( lucrările de sfârșit de an) furnizate de cursanții săi, foști combatanți în anii de război.  Solicitându-le să trateze cele două faze ale războiului, campania din 1916, respectiv refacerea armatei și luptele victorioase din 1917, sub aspect psihologic, prin prisma momentelor trăite în răstimpul 1916-1917, D. Caracostea realizat un material în care a definit factorii sufletești ai înfrângerii, respectiv victoriei pe câmpul de luptă.

În rândul celor mai periculoase emoții, frica este considerată principalul inamic al instinctului de conservare, al setei de a fi și, mai mult de atât, atunci când este prefațată de surpriză și, implicit, uimire, efectele sunt dintre cele mai catastrofale. Fiind responsabilă cu destabilizarea și modificarea ideilor și asociațiilor stabilite anterior, “frica poate să crească până la groază și până la un fel de panică” (p. 109). Între feluritele forme pe care le îmbracă și din care se hrănește, se potmenționa ignorarea pericolului și afișarea unei atitudini nejustificate de superioritate înainte de angajarea în luptă, precum și teama exacerbatăde folosirea unor arme noi. Grenadele, de pildă, muniție repartizată batalionului însărcinat cu  paza Dunării pe tronsonul dintre Dunăre și Cetatea Albă, sunt returnate la bazădeoarece „milițienii nu sunt obișnuiți a mânui asemenea arme gingașe și periculoase” (p. 116).

Dacă la toate acestea se adaugă și multiplele excitații care dau naștere iluziilor și impresiilor deformate, efectul, prin contagiune în masă, e ușor de intuit. Episodul relatat de maiorul Jinga Petre (p. 120) este grăitor.În plină campanie militară, soldații pe care-i comanda au căzut pradă unei iluzii, confundând luceafărul de pe cer cu un zeppelin inamic, declanșând o stare de panică generală. Și, pentru că senzațiile și împrejurările care au sporit frica soldaților români în campania din 1916 au fost nenumărate, întunericul, oboseala, senzațiile vizuale și în mod deosebit cele auditive au accentuat impresia de groază. “Din momentul  când se aude șuierătura specifică obuzului și până ce se aude zgomotul produs de explozia lui, este imposibil să poți urmări cu aceeași atenție ideea începută”, relata maiorul Florescu Simion, aflat la o oarecare distanță de front. „Acest ofițer, când începea  bombardamentul, ieșea de oriunde ar fi fost în mijlocul curții postului de comandă palid la față, tremurând și alergând  fără rost dintr-un loc în altul, fără să caute vreo ascunzătoare, ci numai cu scopul de a se mișca (p. 126), se consemna într-un alt raport cu privire la comportamentul dezechilibrat al unui sublocotenent de rezervă.Nu doar angajarea directă în luptă are riscurile ei. Inacțiunea poate să fie și ea un teren prielnic instalării fricii. Trupele de rezervă, de pildă, sunt primele care cad victimă fricii paralizante(p. 130), zvonurile răspândite de ele determinând efecte dintre cele mai nefaste asupra întregului corp al armatei.

În mod firesc, dorința de revanșă pregătește terenul pentru reevaluare, pregătire și, în final, angajarea în luptă. Ura nedisimulată pare să fie forța motrice a acestui reviriment general. Cultivarea și întreținerea ei garantează “pornirile ofensive la cea mai mare intensitate”(p. 180).  Între cele mai importante mijloace de fortificare a sufletului, în așa fel încât îmbrățișarea războiului să reprezinte o cauză conștientă, pe deplin asumată, se află instinctele de proprietate și familie, nevoia de dreptate socială precum și eliberarea soldatului de grijile familiei. Pericolul de “pângărire a ceea ce omul socotește mai de preț” (143), familia și ograda, satul și țara, trezesc în soldat energia morală necesară continuării luptei. Evident, la această stare de surescitare își aduce aportul și Marele Cartier Genral care prin comunicatele de război ațâță  și “agită simțămintele de familie” (148). Accentul cade și pe promovarea încrederii în dreptatea socială, ocrotirea celor năpăstuiți și slabi de abuzuri și nedreptăți, careare rolul de a spori atașamentul soldaților față de unitate, în particular, idealul național, în general. “Moralul infanteriei crește sau coboară, după cum are impresia că artileria este sau nu eficace.” (163). Conștiința faptului că fiecare unitate poate, într-o logică solidară, să conteze pe sprijinul celeilalte conferă, de asemenea,un plus de rezistență în fața împrejurărilor care pot demoraliza. Și,  cum “cel vrednic să serveasă tuturor se impune ca cel vrednic să conducă” (168), șeful și acțiunea sa sunt două chestiuni de o importanță vitală în repurtarea victoriei. Profilul șefului militar zugrăvit de D. Caracostea gravitează în jurul modelului „timor et amor” (teamă și iubire).

Ca unul care “nu a încercat, într-o măsură puternică, vibrația sentimentului religios” (p.247), D. Caracostea face câteva observații pertinente cu privire la rolul și formele sentimentului religios trăit de combatanți.  Între acestea, predominarea sentimentului religios in toiul pericolului se regăsește în cele mai multe mărturii: “orice acțiune începeam, mă serveam de semnul crucii. Același lucru îl făceau și soldații mei. Când era bombardamentul mai puternic și învălmășeala mai mare, înainte chiar de a se feri, soldații isi făceau semnul crucii” (p. 259).

Cartealui D. Caracostea este esențială pentru înțelegerea mentalității de război. Echilibrată șiși bine documentată, lucrarea poate fi atât un instrument de lucru pentru toți cei preocupați de istoria militară românească, dar și o extraordinară oglindă a restabilirii morale a societății românești în vreme de război.

Alexandru Ionicescu

(Journal of Humanities, Culture and Social Sciences, vol. 1, no. 2/2015)

Booia despre Emineeescu

Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit, Editura Humanitas, București, 2015, 218 p.

            Lucian Boia nu putea să îl ignore și să stea liniștit. (Și) Eminescu e un subiect prea bun. Mă mir că i-a venit rândul abia acum. Îmi permit să mă bag în discuția asta, asupra căreia mulți amici literatori își vor revendica exclusivitatea, pentru că „nu e o carte (decât tangențial) despre Eminescu, ci o privire asupra reprezentărilor poetului, un tablou sintetic al mitologiei eminesciene” (p. 6). Nu despre scriitor și ziarist, ci despre „poetul național” (mă mir că nu i-a venit vreunuia ideea să îl scrie în constituție sau i-o fi venit și nu știu eu!), „românul absolut”, „Luceafărul...”, judecătorul suprem etc., etc. Nu despre Eminescu, ci despre Emineeescu.

            Cui i se pare că e ușor să scrii o carte de genul ăsta, că iei de la unul şi de la altul câte un citat, legi cu niște exclamații, interogații, vorbe seci, și dai la tipar, ar fi bine să încerce și să vadă dacă îi iese ceva inteligibil. Fără pic de ironie, cred că e nevoie de mult antrenament – de experiența unui vechi profesor de istoriografie.

            „Tablou sintetic”, deși clișeu, e bine zis. În două sute de pagini, povestea merge de la începutul anilor 1870, când Maiorescu îl găsea pe poet „așa de puțin format” (p. 7), până în epoca noastră postdilemică, când mitologiile se bat între ele pe un fond de largă și, zic eu, sănătoasă indiferență. Numai că, dacă nu e dublată de oarecare știință și luciditate, indiferența poate fi un teren bun pentru mituri nesănătoase. De aceea, e bine să afle cât mai mulți ce s-a spus de-a lungul vremii despre antume, postume, publicistică, amorul cu Veronica, boală, moarte. Cum i s-a reproșat „neglijența formei”, pesimismul, dezinteresul pentru problema națională, cum i s-au inventat scrisori, cum i-au scris interbelicii „vieți romanțate”, cum l-au redus staliniștii la câteva versuri din Împărat și proletar, cum a citat însuși Ceaușescu partea hard din Doină... Cum, cum, cum...

            În ansamblu, unuia care, după „scandalul” Dilema, s-a mai gândit la Eminescu, chiar dacă nu a parcurs toată scriitura secolului trecut, cartea nu îi spune mare lucru. Era clar că așa au fost lucrurile, că omul nostru a fost tratat diferit, că miturile i s-au construit cu suișuri, coborâșuri, contradicții, invenții, obturări. Totuși, nu exista o sinteză accesibilă a acestora și nu are rost să îi argumentăm necesitatea. Plus, e o lectură recomandabilă tuturor celor care (mare parte a românilor), deși s-au învățat să spună că „istoria slujește politica”, le vine greu să accepte că istoria se schimbă. Acum pot vedea cum se schimbă, nu întotdeauna ca urmare a unei voințe clare.

            Problema nu e doar Eminescu; e și Boia. Dacă volumul ar fi fost scris de altcineva, dacă l-aș fi scris eu (și Humanitas mi l-ar fi publicat), receptarea ar fi fost alta. Sigur, unii mi-ar fi reproșat că n-am citit sau n-am reținut tot; câțiva literați mi-ar fi contestat puținele și măruntele aprecieri estetice. M-ar fi înjurat toți cei menționați în subsolul paginii 195 și mai ales cei nemenționați. Vreo doi-trei s-ar fi luat de mine pe stradă. Dar, una peste asta, cartea ar fi fost bine primită, considerată utilă și poate de câteva ori premiată. Dar nu am scris-o eu, a scris-o Lucian Boia, în jurul căruia s-au creat, ca și în jurul lui Eminescu, mituri. E Booia, e „demolatorul de mituri”, pentru unii sclipitor, pentru alții abject. Receptarea va fi, evident, mai complicată, căci nu se va vorbi atât despre Emineeescu, cât despre Booia.

            Ei bine, trebuie spus că „demolatorul” se arată destul de moderat, uneori chiar ezitant. O oarecare pornire (pour les connaisseurs) se simte în capitolul despre comemorarea de la Academie. În rest e foarte grijuliu. Nu îi convine discursul (mai) dur al contemporanului Dan Alexe (p. 180). Sesizează „beția de cuvinte” și „beția de idei” la uitatul (dacă va fi fost știut vreodată) G. Munteanu, dar evită să o semnaleze la Călinescu sau (hai să îmi pun și eu lumea în cap!) la... Noica. Mai mult, ca și când ar fi vrut să nu-și scoată vorbe, la întrebarea „Ce îl distinge pe Călinescu printre confrații săi, critici și istorici literari, altminteri, mulți dintre ei, de valoare incontestabilă?” răspunde, în siajul lui Nicolae Manolescu: „Explicația, aceasta e: a avut geniu” (p. 108). O fi avut!

            Interesant și simpatic mi se că Lucian Boia ezită să vorbească deschis și mai în detaliu despre problema antisemitismului, a xenofobiei lui Eminescu (se poate scuza că nu problema în sine l-a interesat, ci receptarea ei). Mai întâi, a scris așa: „Că Eminescu a fost antisemit e greu de contestat. Ceea ce se poate spune, pentru a-i defini corect atitudinea, este că n-a avut o antipatie anume față de evrei, iar motivația lui nu prezintă nimic religios sau «rasial», ci e pur de ordin economic și politic” (p. 58). Recunosc că m-am enervat. Pe lângă faptul că asta nu e în niciun fel o atenuantă, chiar se poate arăta ușor că „motivația lui prezintă...”. Mai încolo, după ce ne spune că și Călinescu a zis ceva asemănător, notează antifrastic: „Antisemitismul justificat economic ar fi așadar mai puțin antisemitism” (p. 131). Și mai încolo: „Adevărul e că, dincolo de apropierile identificabile, nu se poate pune semnul egalității între atitudinile naționaliste, xenofobe, antisemite ale secolului al XIX-lea și cele, mult mai radicale, și cu consecințele știute...” (p. 173). Sigur că nu se poate, dar e clar atitudinile își merită etichetele? Așa zice și Manolescu, citat peste câteva pagini (p. 183). De acord că „problema delicată nu este însă atât dreptatea sau nedreptatea pe care le-ar fi avut Eminescu în epocă, ci întrebarea dacă, gândind așa cum a gândit, mai poate fi astăzi un model de referință” (pp. 188-189). E într-adevăr delicat. E necesar să recunoaștem cu tărie cum a fost Eminescu, fără să facem din explicații scuze. Altfel, xenofobia lui, „justificată” într-un fel, va fi invocată în sprijinul xenofobiei de azi, „justificată”, chipurile, în alt fel. Bine ar fi fost să nu fi ajuns la astfel de discuții. Bine ar fi și să scăpăm de ele.

            În final, Lucian Boia e optimist moderat: „Va veni poate vremea când vor obosi și cei care-l înalță atât de sus, și cei care-l coboară atât de jos, iar Eminescu va reveni la condiția lui originară”, aceea de „mare poet romantic”, „singurul nucleu cu adevărat autentic” (p. 216). Cred că nici domnia sa nu crede asta; e doar o formulă de încheiere echilibrată.

Mihai Ghiţulescu

(Mozaicul, nr. 12, 2015)

Despre femei și putere în Imperiul Bizantin

Într-o lume dominată de bărbați, precum cea bizantină, apariția unor femei la conducerea statului pare să fi fost o chestiune cel puțin ciudată pentru contemporani. Mame sau soții, în particular, ori rude apropiate ale foștilor împărați, în general, acestea au influențat politica imperiului romeilor, iar uneori și-au așezat pe cap coroana basileilor. Cartea Lyndei Garland încearcă să descrie câteva figuri reprezentative de împărătese, care „ au domnit sau au fost asociate la tronul imperial” (p. 7), într-o perioadă cuprinsă între începutul domniei lui Iustinian și cucerirea Constantinopolului de către cruciați. Un scurt bilanț al personalităților feminine din acest interval de timp au adus-o pe autoare în fața următoarei concluzii – „șapte împărătese au domnit ca regente în numele fiilor lor minori, iar altele, precum Irina și Teodora Macedoneana, au domnit ele însele și chiar cu mare pricepere, în ciuda criticilor generate de prejudecățile sexuale.” (p. 27)

Galeria femeilor celebre din Imperiul Bizantin este deschisă de Teodora, soția lui Iustinian, o femei pe cât de celebră, pe atât de controversată, ca urmare a criticilor pe care ni le-a lăsat Procopius din Cezareea. Șirul împărăteselor continuă cu Sofia, nepoata Teodorei, cea care a ajuns în vecinătatea tronului imperial, grație căsătoriei sale cu Iustin al II-lea. Secolul al VII-lea a fost scandalizat de căsătoria lui Heraclius cu nepoata sa, Martina, care nu doar că i-a făcut împăratului foarte mulți copii, dintre care „cel puțin doi aveau infirmități” (p. 106), dar în calitatea sa de mamă și fostă soție s-a implicat în politica de la Constantinopol. Succesiunea de fresce imperiale ar fi incompletă fără frumoasa ateniană Irina, soția lui Leon al IV-lea și mama lui Constantin al VI-lea, cea pe care Biserica a canonizat-o pentru că a respins în mod oficial iconoclasmul, trecându-i însă cu vederea faptul că îngăduise orbirea fiului său, pe care l-a înlocuit la conducerea imperiului. Pentru a întregi imaginea împărătesei sfinte, nu trebuie uitată nici Teodora, cea care a redus icoanele în Biserică, definitivând ceea ce începuse Irina și, la fel ca și aceasta din urmă, tutelându-și fiul – Mihail al III-lea – la conducerea statului. Finalul dinastie macedonene aduce în prim-plan câteva femei puternice; referitor la acestea, Lynda Garland notează: „Teofano, soția lui Roman al II-lea, a fost direct implicată în asasinarea celui de-al doilea soț, Nichifor al II-lea Focas, în anul 969, iar nepoata ei, Zoe Porfirogeneta, a contribuit la asasinarea primului ei soț, Roman al III-lea Argyros, în anul 1034, pentru a-l putea lua în căsătorie și încorona pe amantul ei” (p. 201). Zoe a fost asociată la puterea imperială împreună cu sora sa, Teodora, aceasta din urmă devenind la șaptezeci de ani singură conducătoare a imperiului, odată cu moartea surorii sale. Evdochia Makrembolitissa, soția lui Constantin al X-lea și Roman al IV-lea, Maria de Antiohia, soția lui Manuel I Comnenul, sau Eufrosina Ducas, soția lui Alexios al III-lea Angelos, completează o galerie de femei celebre din imperiul creștin al răsăritului; nu trebuie uitate nici alte rude imperiale pe care Lynda Garland le-a prezentat ca fiind legate de numele unui anumit basileu – „soțiile lui Leon al VI-lea” sau „împărătesele lui Alexios I Comnenul”.

Dincolo de schițarea portretelor acestor femei de stat, autoarea a reușit să surprindă flash-uri ale imaginii generale a femeii bizantine și ale condiției sale în societate. Răzbate adeseori figura femeii, soție sau mamă, care îl susține sau îl înlătură pe împărat din funcție. Sunt prezentate cititorului, rând pe rând, Teodora, care l-a sprijinit pe Iustinian în timpul răscoalei Nika, Sofia, care a pus să se monteze zăbrele la ferestrele camerelor unde locuia Iustin al II-lea, pentru a împiedica sinuciderea împăratului care își pierduse mințile sau Martina, care îl însoțea în campanii militare pe soțul său, Heraclius. La antipozi, sunt femeile din dinastia Macedonenilor, amintite mai sus, care și-au ucis soții pentru a controla mai bine puterea.

Nu lipsește nici imaginea femeii marginalizate, pe care societatea plină de prejudecăți o exclude. Astfel, episcopul Arethas din Cezareea îl îndemna pe împăratul Leon al VI-lea să renunțe la soția sa, Zoe Carbonopsina, cea care, deși îi oferise un fiu moștenitor, era respinsă de Biserică, fiind cea de-a patra consoartă a lui Leon – „De ce nu poți să te desparți, mulțumindu-i, de femeia care ți-a dăruit copilul pe care îl doreai, așa cum lași să plece o corabie după ce ai descărcat-o, sau așa cum arunci coaja după ce s-a pârguit fructul?” (p. 186).

Cât de mult a contat aspectul fizic al împărătesei? Cel puțin pentru anumite perioade, se pare că a fost definitoriu – „în secolele al VIII-lea și al IX-lea […], frumusețea miresei era criteriul de alegere, ceea ce explică unele căsătorii care altfel ar părea de neînțeles” (p. 25); în felul acesta s-a putut ajunge la stabilirea viitoarei soții a moștenitorului tronului în cadrul unor prezentări ale candidatelor la căsătorie, selecția căzând adeseori în seama mamei tânărului împărat. În alte cazuri, feminitatea nu era punctul forte al soției imperiale, precum a fost și cazul Eufrosinei Ducas, care „avea purtări nonconformiste – era prea dominatoare, prea masculină și neconvențională” (p. 335).

Chiar și după moartea unora dintre împărătese, influența lor asupra basileilor rămași în viață pare să fi fost destul de importantă; după ce i-a înfrânt pe huni în 559, Iustinian s-a oprit la biserica Sfinților Apostoli, doar pentru a aprinde câteva lumânări la mormântul soției sale, în timp ce Andronic I Comnenul a dat ordin ca, după executarea Mariei de Antiohia, „toate portretele ei expuse în public să fie repictate, făcând-o să arate ca o femeie bătrână și ofilită, ca nu cumva aceste portrete să trezească simpatia populației” (p. 318-319).

Cartea Lyndei Garland pare a sublinia faptul că o lume fără femei este o lume lipsită de intrigi și strălucire. Totuși autoarea nu creează tablouri idilice și nu aplică într-o manieră anacronică feminismul lumii contemporane. Imaginea împărăteselor bizantine este vie și plină de nuanțe, cititorul găsindu-se astfel în fața unei lecturi plăcute.

Liviu Marius Ilie

Știri despre războaie în secolele XV-XVI

Ovidiu Cristea, Puterea cuvintelor: știri și război în sec. XV-XVI, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2014.

Cum s-au născut știrile? Cum au circulat, de la cine către cine și ce trasee au urmat? Cât au costat? Cum s-a manipulat cu ajutorul lor? Iată câteva din întrebările de la care a pornit Ovidiu Cristea în scrierea lucrării sale, intitulată sugestiv Puterea cuvintelor, un volum dedicat, așa cum se poate vedea și din subtitlu, știrilor despre război ce au circulat în secolele XV-XVI, într-un spațiu ce privește țările române, dar și Imperiul Otoman, respectiv teritoriile italiene și, în special, Veneția. Pe lângă introducere și concluzii, cartea cuprinde trei mari părți – prima este dedicată informației ca subiect istoric, a doua analizează modul în care a funcționat mecanismul de producere, distribuire și receptare a știrilor, subliniindu-i segmentele sale funcționale, în timp ce a treia are în vedere câteva studii de caz foarte utile pentru înțelegerea temei tratate. Cartea pare a fi scrisă atât pentru cititorul pasionat de istorie, care găsește în a doua parte o excelentă sinteză a elementelor ce compun și pun în mișcare știrea, dar și pentru cercetătorul care, în cea de-a treia parte, poate urmări minuțiozitatea cu care sunt descrise informațiile despre războaie și acribia cu care sunt analizate izvoarele.

            Așa cum autorul arăta încă din partea de început a lucrării, cercetarea subiectului propus este îngreunată de „câteva handicapuri importante”, primul din acestea fiind reprezentat de surse (p. 20). Ovidiu Cristea revine adeseori asupra acestora, încercând să observe ce comunică, de fapt, izvoarele; astfel, referindu-se la o scrisoare, datată 9 iulie 1480, prin care Ștefan cel Mare încerca să afle de la brașoveni cât mai multe informații despre un posibil atac otoman, autorul nu se mulțumește să transmită informația conținută în document, ci îi „adresează” acestuia mai multe întrebări: „De ce Ștefan apelează la brașoveni când, așa cum mărturisește, avea iscoade în țara turcească? Avea mai multă încredere în informațiile primite din cetatea transilvană? Încerca să-i verifice loialitate? Dorea să-i confrunte informațiile cu cele primite de la oamenii săi?” Deoarece, ca în multe alte cazuri, replica brașovenilor nu s-a păstrat, istoricul nu se hazardează în a oferi un răspuns lipsit de echivoc, subliniind că, la întrebările enunțate, „este posibilă orice variantă sau chiar toate la un loc” (p. 67).

            Alături de corespondența lui Ștefan cel Mare cu Brașovul și Sibiul, schimbul de scrisori dintre domnii Țării Românești și aceleași orașe săsești din Transilvania ocupă un loc important în partea de început a lucrării. Acest schimb epistolar are câteva caracteristici: lipsa, în cele mai multe cazuri, a răspunsurilor sașilor la scrisorile domnilor de la sud de Carpați, cercetătorul fiind „în posesia doar a unei jumătăți de dialog”; oralitatea parțială sau integrală a mesajului transmis de voievozii valahi („multe din epistole conțin, indiferent de cel aflat la putere în momentul respectiv, formula stereotipă: «Și ce are să vă spună [mesagerul] să credeți, căci sunt cuvintele adevărate ale domniei mele»”); stabilirea cronologiei și identificarea exactă a autorilor epistolelor; orientarea comercială diferită a celor două orașe transilvănene („Brașovul pare mai bine plasat pentru relația comercială cu Țara Românească și Dunărea de Jos, în timp ce Sibiul și-a orientat afacerile spre Europa Centrală”) (p. 89-90). 

Cititorul face treptat cunoștință cu modul în care se culegeau știrile, urmărind curierii, traseele și receptorii acestora, nu în ultimul rând aflând despre prețurile informației. „Spionii noștri”, „iscoadele mele” sau explorator secretus sunt doar câteva dintre cuvintele folosite pentru a-i desemna pe cei care în Evul Mediu se ocupau cu adunarea și transmiterea de informații. Pentru istoricul de mai târziu o probă a profesionalismului și priceperii sale este tocmai identificarea „iscoadelor”, deoarece „semnele lăsate în documente sunt destul de confuze […] uneori chiar imposibil de identificat, pentru că spionul veritabil nu lasă urme sau, chiar mai mult, lasă urme înșelătoare” (p. 164). Profilul acestuia este unul complex: oameni trimiși cu misiuni clare de informare, negustori care vehiculau mărfuri, dar și diverse vești din țările pe care le tranzitau, sau artiști (precum pictorul spaniol Velázquez, pe care ambasadorii italieni la Madrid l-au bănuit de intenții ce depășeau limita șevaletului). Alteori chipul informatorului se ascundea sub un „nume conspirativ”, așa cum a fost cazul orașului Ragusa, care a transmis Occidentului informații despre Poartă, sub identități fictive, Tarquinio Sanctone sau Lucio Pisone fiind doar două nume ce pot fi amintite dint-o galerie mai extinsă. Nu trebuie neglijat nici „scandalul diplomatic” iscat de spionaj; astfel, în anul 1492, la ordinul lui Baiazid al II-lea, bailul Girolamo Marcello trebuia să părăsească Imperiul Otoman, sub acuzația divulgării de informații secrete.

Ovidiu Cristea subliniază importanța știrilor dintr-o perspectivă umană, o perspectivă ce implică o complicată rețea de oameni. „Informatorul este cel care dă viață știrilor, dar curierul este cel care le conferă mobilitate, le asigură sosirea la destinație. Principalul inamic al curierului pare să fie distanța, iar dominarea spațiului pare să fie principala problemă a știrilor” (p. 177-178). Lumea curierilor era și o lume a recordurilor – 150-200 km putea fi parcurși într-o zi de un emisar călare occidental (p. 178), în timp ce, în răsărit, un anume a Baraka a străbătut 300 de km într-o zi și o noapte (p. 184). Fiind obligați să acopere distanțe foarte lungi, curierii pedeștri din Imperiul Otoman erau văzuți ca posedând calități supra-omenești; mărturii contemporane occidentale subliniau că aceștia „aleargă cu mare viteză și au pielea tălpilor atât de dură încât, spun unii, potcovindu-se asemenea cailor, nu simt înțepătura cuiului” sau că „în copilărie li se scotea splina astfel încât, alergând, să nu simtă oboseală și durere”. (p. 184)

O concluzie interesantă vizează rutele pe care le-au parcurs informațiile în perioada și spațiul avute în discuție. „Astfel, reprezentarea geometrică a traseului unei știri nu ar fi o linie continuă, ci o succesiune de segmente de dimensiuni variabile. Uneori, traseul poate fi o linie dreaptă, dar cel mai adesea este o linie frântă.” Țările Române făceau parte din așa numitele trasee lipsite de regularitate în comunicarea știrilor. În cazul lor, „transmiterea veștilor pare asemenea unei probe de ștafetă, în care cel care recepționează o informație se angajează să o transmită mai departe” (p. 194). „Capătul firului” unei știri este „destinatarul scrisorii”. „În realitate, acesta este, de cele mai multe ori, doar un nou moment din viața unei știri.” (p. 197)

Pentru a estima prețul știrilor, istoricul două exemple referitoare la Veneția: cel al bailului Piero Bragadin, prezent în Imperiul Otoman la începutul domniei lui Suleiman Magnificul („cheltuieli în vreme de pace”) și acela al lui Piero Pasqualigo, ambasadorul republicii marciene în Ungaria, în timpul războiului dintre venețieni și „Liga de la Cambrai” („cheltuieli în vremuri de criză”). Analiza minuțioasă a documentelor de arhivă, l-au adus pe istoric la concluzia că Bragadin a folosit 15,82% din cheltuielile sale pe un an, pentru plata mesagerilor însărcinați cu transmiterea diverselor știri. Deși pentru Pasqualigo nu s-a putut calcula procentul sumelor rezervate comunicării informațiilor, izvoarele nefiind atât de darnice ca în cazul lui Bragadin, s-a putut ajunge la concluzia că „Pasqualigo a cheltuit în șase luni aproape cât omologul său la Istanbul în primul an al misiunii la Poartă.” (p. 217)

Lucrarea se încheie cu cinci studii de caz, care sunt introduse, simbolic, într-o „traistă cu povești”. În capitolul Cacealmaua, autorul descrie modul în care otomanii au reușit să lanseze anumite știri și prin intermediul lor să-i inducă în eroare pe venețieni în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Două sunt evenimentele de la care Ovidiu Cristea pornește pentru a descrie modul în care Veneția a fost manipulată de Poartă – conflictul turco-venețian, început în 1462 și confruntarea moldo-polonă din 1497. Confruntarea turco-persană de la începutul secolului al XVI-lea, finalizată cu bătălia de la Caldîran, face obiectul celei de-a doua „povești”. „«Duelul cuvintelor» derulat între otomani și safavizi, înainte, în timpul și după terminarea campaniei din 1514, a dublat înfruntarea în plan militar și, la fel ca aceasta, războiul vorbelor al declarațiilor și al gesturilor pare să fi fost câștigat de Selim cel Aspru.” (p. 289)

Capitolul Si e fatto Turcho: o poveste neobișnuită vorbește despre „turcirea” unui domn moldovean de la mijlocul secolului al XVI-lea, anume Iliaș Rareș, fiul mai cunoscutului Petru Rareș; evenimentele sunt surprinse prin ochii lui Bernardo Navagero, bail venețian la Constantinopol în perioada respectivă. Rând pe rând, sunt descrise „etapele” trecerii lui Iliaș la religia islamică, începând cu audiența la marele vizir Rustem pașa, în timpul căreia domnul Moldovei își manifestă dorința de a deveni musulman și terminând cu primirea funcției de beg de Silistra, pe care o primise cel care urma să poarte numele de Mehmed. Navagero concluziona sec și, probabil, dezamăgit – fostul voievod moldovean devenise „din bogat sărac, din stăpân sclav” (p. 310). Cât privește ultimele două cazuri, acestea „sunt consacrate primilor doi ani ai participării Țării Românești la «Războiul cel Lung» (1593-1606)” (p. 32).

 În urmă cu o jumătate de mileniu oamenii păreau foarte interesați de informațiile ce prevesteau izbucnirea unui conflict. Pe de o parte Veneția, „capitala știrilor din perioada medievală și modernă” (p. 219), pe de altă parte țările române, la un nivel informațional nu atât de evoluat, au urmărit și au încercat să prevadă „mișcările” Imperiului Otoman; turcii, la rândul lor, au manifestat o atenție sporită în legătură cu tot ceea ce se întâmpla în apropierea lor. Această relație complexă a fost analizată în multe din fațetele sale în cartea lui Ovidiu Cristea, o lucrare care, așa cum însuși autorul recunoștea, „a urmat calea destul de încâlcită a știrilor în secolele XV-XVI” (p. 372).

Liviu Marius Ilie

Asăneștii – o istorie a comună a bulgarilor și românilor în Evul Mediu

Alexandru Madgearu, Asăneștii. Istoria politico-militară a statului dinastiei Asan (1185-1280), Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2014.

Una din marile provocări ale istoricului este să prezinte contemporanilor săi, într-un mod inteligibil, imagini ale trecutului. Când presiunea lumii în care trăiește apasă prea tare asupra cercetătorului, acesta tinde să privească trecutul cu ochii prezentului, ajungând să analizeze perioadele mai vechi prin intermediul unor concepte și realități specifice vremii sale. Astfel, pentru istoricul care studiază Evul Mediu, un real pericol este reprezentat de analizarea lumii medievale prin diverse grile de interpretare, specifice modernității, precum cea naționalistă. Teritoriile locuite în comun în Evul Mediu de grupuri de oameni, care ulterior s-au individualizat în națiuni moderne distincte reprezintă, fără doar și poate, cauza unor interminabile dispute între istorici. Unul din aceste puncte fierbinți – motiv de divergențe între istoricii români și bulgari – este statul Asăneștilor, căruia Alexandru Madgearu i-a dedicat de curând o carte.

Formațiunea politică apărută la sfârșitul secolului al XII-lea, pe fondul unui conflict cu Imperiul Bizantin, s-a aflat sub conducerea dinastiei Asăneștilor, până în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Statul a avut la bază o revoltă anti-bizantină, condusă de doi frați, Petru și Asan, de la numele acestuia din urmă provenind, evident, și numele dinastiei; la scurt timp, revolta a devenit un război aproape continuu purtat de Asănești împotriva bizantinilor. Adeziunea populară la conflictul împotriva bizantinilor s-a realizat, susține Alexandru Madgearu, printr-o dublă manipulare: religioasă, prin „transferul” cultului Sfântului Dumitru de la Thessalonic (important centru urban al Imperiului Bizantin) la Târnovo (capitala statului Asăneștilor), respectiv politică, prin asumarea de către Petru a însemnelor imperiale bizantin (coroana de aur și încălțămintea de culoare roșie). Fragilitatea instituțională a noii formațiuni politice s-a reflectat în uciderea celor doi conducători Asan (în 1196) și Petru (în 1197), tocmai de către apropiați ai lor.

Le-a succedat la putere fratele mai mic, Ioniță Caloian, cel care a inițiat o corespondență cu papa Inocențiu al III-lea, în vederea recunoașterii pentru sine a titlului imperial, pe care și-l asumase fratele său mai mare, Petru. În anul 1204, an în care occidentalii cruciadei a IV-a cucereau Constantinopolul, un emisar al papalității l-a încoronat pe Ioniță, acesta primind nu titlul imperial, pe care și-l dorise, ci titlul de rege. Între proaspăt încoronatul rege și Imperiul Latin de la Constantinopol, unul din statele ce au rezultat din cucerirea Imperiului Bizantin, a izbucnit un conflict ce a culminat cu victoria lui Ioniță de la Adrianopol, din1205, victorie susținută din plin de cavaleria cumană; capturarea împăratul latin al Constantinopolului, Balduin de Flandra, a reprezentat pentru Ioniță „trofeul suprem, la care probabil nici nu visa” (p. 130). Atacul din 1207 asupra Thessalonicului i-a fost, însă, fatal lui Ioniță Caloian, acesta pierzându-și viața în timpul asediului cetății. Unele mărturii contemporane, cu aură de legendă, vorbesc despre uciderea lui Ioniță de Sfântul Dimitrie însuși, sfântul protector al orașului omorându-l pe regele cuceritor. A urmat pe tronul Asăneștilor, Borilă, un fiu al unei surori a lui Ioniță și care a luat-o de soție pe văduva predecesorului său. Conflictele militare au fost dublate, în timpul lui Borilă, de conflicte religioase, fiind declanșată o persecuție împotriva adepților bogomilismului, una din ereziile dualiste ale Evului Mediu. „Sinodul de la Tărnovo din 1211 a fost organizat după modelul celor care se întruniseră anterior la inițiativa împăraților bizantini. Borilă a condus personal dezbaterile în care au fost condamnați ereticii, asumându-și astfel, conștient sau inconștient, o prerogativă a basileilor de la Constantinopol, de protector al ortodoxiei și de conducere a lucrărilor unui sinod.” (p. 158)

Ioan Asan al II-lea, cel care i-a succedat lui Borilă, a fost cel mai important dintre conducătorii politici ai familiei Asăneștilor. Propulsat de victoria de la Klokotnitsa, din 9 martie 1230, „statul lui Ioan Asan II a devenit astfel cel mai mare din Peninsula Balcanică, depășind chiar și țaratul lui Simeon de la începutul secolului al X-lea” (p. 175). Visul lui Petru și Ioniță prindea contur în timpul lui Ioan Asan al II-lea: statul Asăneștilor devenise „puterea hegemonică a Europei de Sud-Est” (p. 180), Ioan se intitula nu doar țar (împărat), ci și „samodržac, «de sine stăpânitor»” (p. 186) – titlu ce îl „traducea” în slavă pe cel de autocrat al împăraților bizantini, bătea monedă proprie, ridicase Biserica bulgară la rang patriarhal. Nu în ultimul rând, la nivel simbolic, asemenea basileilor bizantini, era reprezentat, în iconografia epocii, încoronat de Hristos (p. 185). Moartea lui Ioan Asan al II-lea a survenit într-un moment nefericit pentru istoria medievală a Europei răsăritene și centrale – invazia mongolilor. I-au urmat o serie de epigoni politici, dintre aceștia amintindu-i pe fiii săi minori, Căliman (Koloman) și Mihail, pe nepotul său, Căliman II, ori pe alți „Asănești”, care și-au câștigat locul la tron și poziția în dinastie pe linie feminină.

În ce măsură Asăneștii au fost doar bulgari (așa cum susține istoriografia bulgară modernă) sau și vlahi (așa cum susține istoriografia română modernă)? Este o întrebare care cu siguranță nu își găsește răspunsul aici, cum nu și-a găsit un răspuns tranșant nici în interminabila dispută a medieviștilor ce s-au aplecat asupra acestui subiect. În fapt, așa cum a arătat istoricul american John V.A. Fine Jr. (citat de Al. Madgearu, p. 26): „problema nu este atât de importantă, precum au crezut mulți dintre savanții secolului XX; secolul al XII-lea nu a fost o perioadă a naționalismului”. Poate că ceea ce au lăsat în urmă Asăneștii nu ar trebui privit ca un clivaj bulgaro-român, ci ca o moștenire comună a Europei sud-estice medievale.  

Liviu Marius Ilie