Trebuie
să fie cumplit să‑ţi vezi contrazise amintirile. E greu şi în privinţa
„mărunţişurilor” personale, darămite când vine vorba de „mari evenimente
istorice”. Cum să reacţionezi atunci când ştii, din proprie experienţă, că
lucrurile s-au petrecut într-un anume fel, dar te izbeşti la tot pasul de
variante diferite? Începi, probabil, să-ţi suspectezi memoria de vreo
suferinţă cantitativă ori calitativă: ori reţine prea puţin, ori reţine numai
ce şi cum îi convine. Situaţia se complică şi mai tare dacă se întâmplă ca
vreuna din variante să fie ridicată la rangul de „adevăr istoric”. Atunci, dacă
eşti sigur pe tine, nu-ţi mai rămâne decât să porneşti o mai mică sau mai mare
„gâlceavă cu lumea”, fără a spera vreo clipă că aceasta se va lăsa uşor
convinsă. „Vorba franţuzului: nu e mai surd decât cel care nu vrea să audă”,
scrie Neagu Djuvara în Introducerea celei mai recente cărţi ale sale, o
scriere istorico-memorialistică scurtă şi alertă ca un scenariu de film, fără
dialoguri. Nucleul micului volum îl reprezintă o scrisoare a autorului către
ziarul Adevărul, publicată în februarie 2012.
La 68 de ani de la „întoarcerea
armelor”, istoricul este agasat de zvonul, foarte persistent, cu privire la o
presupusă telegramă pe care guvernul Antonescu ar fi primit-o, în dimineaţa
zilei de 23 august 1944, de la misiunea sa diplomatică din Stockholm. Scopul
acesteia ar fi fost de a comunica că URSS era dispusă să accepte încheierea
unui armistiţiu în condiţiile puse de Antonescu (un răgaz de 15 zile pentru
evacuarea trupelor germane, înainte de instalarea celor sovietice, şi
exceptarea de la ocupaţia militară a unui judeţ din vestul ţării, unde ar fi
urmat să se retragă guvernul român). De aici s-ar trage concluzia că
înlăturarea Antoneştilor, în după-amiaza aceleiaşi zile, ar fi fost nu doar
tardivă şi inutilă, ci chiar rău intenţionată.
Neagu Djuvara
spune cât se poate de răspicat: nici vorbă de aşa ceva! A existat o telegramă,
dar conţinutul, destinatarul şi scopul său erau cu totul altele. După cum se
cunoaşte, în 1944, atât guvernul cât şi opoziţia – aşa-numitul „Grup de la
Buftea”, format din liderii partidelor şi conducerea Direcţiei Cifrului din
MAE – au încercat să negocieze un armistiţiu cu aliaţii, prin intermediul
legaţiilor româneşti din capitalele unor state neutre. Printre relee se afla
şi Stockholm-ul, unde URSS era reprezentată de veterana bolşevică Alexandra
Kollontai, devenită celebră nu pentru concepţiile sale despre relaţiile dintre
state, ci pentru acelea privind relaţiile dintre bărbaţi şi femei. Ea a negociat
în paralel cu ministrul român, Frederic Nanu, fidel lui Antonescu, şi cu
consilierul George Duca, omul opoziţiei. Acordul sovietic de principiu pentru
un armistiţiu în condiţiile mareşalului a fost transmis încă de la sfârşitul
lui mai, numai că acesta a amânat angajamentul, în speranţa, dovedită deşartă,
a unui context politico-militar mai favorabil. Abia după spargerea frontului la
19-20 august, şi-a dat seama de necesitatea reluării negocierilor şi făcut un
nou pas, destul de ezitant, trimiţând un curier la Stockholm, în dimineaţa
zilei de 23, cu indicaţii pentru ministrul Nanu. Sarcina acestuia era acum de
se interesa dacă sovieticii erau dispuşi să reia discuţiile şi, în cazul unui
răspuns pozitiv, dacă mai acceptau condiţiile din urmă cu trei luni. Era însă
prea târziu. În aceeaşi dimineaţă, prin aceeaşi ambasadă din Suedia, guvernul
sovietic răspundea demersurilor opoziţiei, adminţând trecerea unui emisar român
dincolo de linia frontului, pentru stabilirea detaliilor armistiţiului. George
Duca a transmis mesajul la Bucureşti, printr-o telegramă cifrată, pe care
Grigore Niculescu-Buzeşti, directorul cifrului şi viitorul ministru de externe,
a înmânat-o, probabil, Regelui.
Nu avem, deocamdată, nici o dovadă
directă a celor expuse mai sus. Neagu Djuvara vrea doar să arate că, aflându-se
în nijlocul evenimentelor, ştie despre ce a fost vorba. Bătrânul istoric
vorbeşte din experienţa tânărului diplomat care era în urmă cu şapte decenii:
nimeni altul decât „solul de pace”din dimineaţa lui 23 august. Lucrând la Cifru
în anii 1943-1944, a câştigat încrederea superiorilor şi a fost pus la curent
cu negocierile paralele. Apoi, ca secretar de legaţie la Stockholm (1944-1947),
a fost în contact direct cu ambii diplomaţi implicaţi în transmiterea
mesajelor, Nanu şi Duca. Cartea spune povestea „aproape de necrezut” a modului
cum ajuns să fie desemnat curier pentru 23 august, cum a fost menţinut – când
mai toţi ceilalţi au fost schimbaţi – şi, în sfârşit, cum a călătorit prin
Viena şi Berlin, spre Stockholm, unde, deşi plecat pentru trei zile, a rămas
trei ani.
Naraţiunea e completată cu o serie e
documente, care, chiar dacă nu elucidează nici ele misterul, sprijină varianta
prezentată în carte. Sunt remarcabile raportul ministrului SUA în Suedia, din
decembrie, 1943 şi cel înaintat de Neagu Djuvara, în 25 august 1944, noului său
superior direct, Frederic Nanu.
Această carte subţire, cu titlu
de roman de spionaj, poate părea multora, la prima vedere, o frivolitate. Ea
are însă o bătaie lungă, pentru că loveşte în două mari mituri ale istoriei
contemporane, ambele cu rădăcini în istoriografia comunistă: mitul
internaţionalist al mareşalului rău şi al comuniştilor buni şi contra-mitul
naţionalist al mareşalului bun, victimă a unor complotişti răi. Pe cel dintâi,
firav astăzi, Neagu Djuvara îl respinge pur şi simplu ignorându-l. Nici urmă de
comunişti în povestea noastră, iar Antonescu, cu toate păcatele sale, nu e
înfierat ca un hitleraş fără mustaţă! Asta nu înseamnă că iese bine.
Dimpotrivă, căci istoricul se ia la trântă cu mult mai vigurosul contra-mit şi
îl arată pe mareşal în postura de conducător incapabil să gestioneze
politico-diplomatic situaţiile grele prin care trecea ţara, făcându-se vinovat
atât de erori, cât şi de orori.
MIHAI GHIŢULESCU
Mozaicul, nr. 9 (167), 2012, p. 16
