Sunt tare curios să văd cine ce mai zice despre noul volumaș al domnului Lucian Boia. Cine mai descoperă apa caldă, cine mai simte vreun atac antinațional etc., etc.?
Știu că mintea omului e capabilă de orice intepretare supercalifragilistică, dar mi se pare că În jurul Marii Uniri de la 1918 e o carte atât de cuminte, încât e foarte ușor să pici în penibil când vorbești despre ea.
Unui istoric nu are cum să-i spună ceva nou. E pur și simplu o descriere rapidă a hărții politice și demografice a Europei, imediat înainte și imediat după 1918. Sunt lucruri pe care le tot repet și eu pe la cursuri. Primul impuls a fost să zic că nu avea rost să scrie astfel de banalități. Mi-a venit repede întrebarea: eu de ce le spun?
Pentru că e nevoie, pentru că lumea largă nu le știe, iar bună parte din cei care le știu nu prea le dau importanță când își construiesc discursurile despre istoria românilor.
Până la urmă, nu e decât o punere în context. Asta vrea să însemne "în jurul". 1918-le a fost al românilor, dar a fost, într-un fel sau altul, și al tuturor celorlalți. Nu se putea altfel. "România nu e o insulă, e parte a unui ansamblu. Nu ne putem izola, nici în interpretarea istoriei, nici în modul cum ne raportăm la ziua de azi ori de mâine" (pp. 15-16), zice dl Boia.
Ideea centrală e: Europa antebelică, Europa imperiilor, era un mozaic etnic, lingvistic, religios, iar încerca de a crea "state naționale" nu a făcut decât să perpetueze, la o scară mai redusă geografic, situația anterioară. De aceea, construcțiile politice ale Versailles-ului, cu puține excepții (vezi România), au eșuat destul de repede.
M-am mai întrebat de ce a trebuit ca "marele Boia" să spună lucrurile astea, când le puteam spune și eu și o grămadă de alți mărunței. Dar unde ajungeau dacă le spunea altcineva?
Așa știm că o să ajungă la mulți. Există riscul ca unii să ia totul prea tare: "băi, ce chestii noi, senzaționale". De aceea o spun pe șleau: cititorule, autorul îți livrează chestii banale, dar de care ai nevoie... Te tratează ca pe un copil, pentru că... așa ești. Și făcând asta, intră cumva (a mai făcut-o de atâtea ori) în rolul unui fel de Dumitru Almaș. Nu m-am putut abține.
* * *
Cu siguranță, se vor găsi destui care să sară în sus când vor auzi de "națiune moldovenească", participare a României la Holocaust, nevoia de discriminare pozitivă ș.a.
Pe mine mă irită efectele retorice de umplutură, care mai și dau în contradicții. Chiar la început, scrie că 1918 a fost "anul când a pierdut războiul în chipul cel mai dezastruos cu putință"; două rânduri mai jos: "anul când țara era cât pe ce să dispară" (p. 5). Păi nu ar fi fost ăsta "chipul cel mai dezastruos"?
Apoi, există unele erori sau omisiuni, deranjante pentru cunoscători, înșelătoare pentru ne-. De exemplu, când scrii că, în 1916, "țara era prinsă de la bun început în capcană; cum să se descurce simultan pe două fronturi: la Carpați și la Dunăre?" (p. 15), nu ar trebui să adaugi că, potrivit Convenției militare semnate cu Antanta, România se angaja să atace Austro-Ungaria la "opt zile după ofensiva de la Salonic"?. Care ofensivă... "Oh, Sarrail, Sarrail!".
Astea vulnerabilizează discursul.
P.S. Chiar nu pricep cum, în condițiile europene din 2017, dl Boia poate să creadă că "încă trăim în era națiunilor, oarecum în 'prelungiri', dar sunt semne care anunță că nu va fi mereu așa" (p. 19) sau că "s-ar putea ca, într-un viitor nu prea îndepărtat, concepte precum 'națiunile' și 'minoritățile' să cadă în desuetudine" (pp. 115-116). Simt nevoia unui emoticon uriaș.
Mihai Ghițulescu
