Într-o lume dominată de bărbați, precum
cea bizantină, apariția unor femei la conducerea statului pare să fi fost o
chestiune cel puțin ciudată pentru contemporani. Mame sau soții, în particular,
ori rude apropiate ale foștilor împărați, în general, acestea au influențat
politica imperiului romeilor, iar uneori și-au așezat pe cap coroana
basileilor. Cartea Lyndei Garland încearcă să descrie câteva figuri reprezentative
de împărătese, care „ au domnit sau au fost asociate
la tronul imperial” (p. 7), într-o perioadă cuprinsă între începutul domniei
lui Iustinian și cucerirea Constantinopolului de către cruciați. Un scurt
bilanț al personalităților feminine din acest interval de timp au adus-o pe
autoare în fața următoarei concluzii – „șapte împărătese au domnit ca regente
în numele fiilor lor minori, iar altele, precum Irina și Teodora Macedoneana,
au domnit ele însele și chiar cu mare pricepere, în ciuda criticilor generate
de prejudecățile sexuale.” (p. 27)
Galeria
femeilor celebre din Imperiul Bizantin este deschisă de Teodora, soția lui
Iustinian, o femei pe cât de celebră, pe atât de controversată, ca urmare a
criticilor pe care ni le-a lăsat Procopius din Cezareea. Șirul împărăteselor
continuă cu Sofia, nepoata Teodorei, cea care a ajuns în vecinătatea tronului imperial,
grație căsătoriei sale cu Iustin al II-lea. Secolul al VII-lea a fost
scandalizat de căsătoria lui Heraclius cu nepoata sa, Martina, care nu doar că
i-a făcut împăratului foarte mulți copii, dintre care „cel puțin doi aveau
infirmități” (p. 106), dar în calitatea sa de mamă și fostă soție s-a implicat
în politica de la Constantinopol. Succesiunea de fresce imperiale ar fi
incompletă fără frumoasa ateniană Irina, soția lui Leon al IV-lea și mama lui
Constantin al VI-lea, cea pe care Biserica a canonizat-o pentru că a respins în
mod oficial iconoclasmul, trecându-i însă cu vederea faptul că îngăduise
orbirea fiului său, pe care l-a înlocuit la conducerea imperiului. Pentru a
întregi imaginea împărătesei sfinte, nu trebuie uitată nici Teodora, cea care a
redus icoanele în Biserică, definitivând ceea ce începuse Irina și, la fel ca
și aceasta din urmă, tutelându-și fiul – Mihail al III-lea – la conducerea
statului. Finalul dinastie macedonene aduce în prim-plan câteva femei
puternice; referitor la acestea, Lynda Garland notează: „Teofano, soția lui
Roman al II-lea, a fost direct implicată în asasinarea celui de-al doilea soț,
Nichifor al II-lea Focas, în anul 969, iar nepoata ei, Zoe Porfirogeneta, a
contribuit la asasinarea primului ei soț, Roman al III-lea Argyros, în anul
1034, pentru a-l putea lua în căsătorie și încorona pe amantul ei” (p. 201). Zoe
a fost asociată la puterea imperială împreună cu sora sa, Teodora, aceasta din
urmă devenind la șaptezeci de ani singură conducătoare a imperiului, odată cu
moartea surorii sale. Evdochia Makrembolitissa, soția lui Constantin al X-lea
și Roman al IV-lea, Maria de Antiohia, soția lui Manuel I Comnenul, sau
Eufrosina Ducas, soția lui Alexios al III-lea Angelos, completează o galerie de
femei celebre din imperiul creștin al răsăritului; nu trebuie uitate nici alte
rude imperiale pe care Lynda Garland le-a prezentat ca fiind legate de numele
unui anumit basileu – „soțiile lui Leon al VI-lea” sau „împărătesele lui
Alexios I Comnenul”.
Dincolo de
schițarea portretelor acestor femei de stat, autoarea a reușit să surprindă
flash-uri ale imaginii generale a femeii bizantine și ale condiției sale în
societate. Răzbate adeseori figura femeii, soție sau mamă, care îl susține sau
îl înlătură pe împărat din funcție. Sunt prezentate cititorului, rând pe rând,
Teodora, care l-a sprijinit pe Iustinian în timpul răscoalei Nika, Sofia, care
a pus să se monteze zăbrele la ferestrele camerelor unde locuia Iustin al
II-lea, pentru a împiedica sinuciderea împăratului care își pierduse mințile
sau Martina, care îl însoțea în campanii militare pe soțul său, Heraclius. La
antipozi, sunt femeile din dinastia Macedonenilor, amintite mai sus, care și-au
ucis soții pentru a controla mai bine puterea.
Nu lipsește
nici imaginea femeii marginalizate, pe care societatea plină de prejudecăți o
exclude. Astfel, episcopul Arethas din Cezareea îl îndemna pe împăratul Leon al
VI-lea să renunțe la soția sa, Zoe Carbonopsina, cea care, deși îi oferise un
fiu moștenitor, era respinsă de Biserică, fiind cea de-a patra consoartă a lui
Leon – „De ce nu poți să te desparți, mulțumindu-i, de femeia care ți-a dăruit
copilul pe care îl doreai, așa cum lași să plece o corabie după ce ai
descărcat-o, sau așa cum arunci coaja după ce s-a pârguit fructul?” (p. 186).
Cât de mult a
contat aspectul fizic al împărătesei? Cel puțin pentru anumite perioade, se
pare că a fost definitoriu – „în secolele al VIII-lea și al IX-lea […],
frumusețea miresei era criteriul de alegere, ceea ce explică unele căsătorii
care altfel ar părea de neînțeles” (p. 25); în felul acesta s-a putut ajunge la
stabilirea viitoarei soții a moștenitorului tronului în cadrul unor prezentări
ale candidatelor la căsătorie, selecția căzând adeseori în seama mamei
tânărului împărat. În alte cazuri, feminitatea nu era punctul forte al soției
imperiale, precum a fost și cazul Eufrosinei Ducas, care „avea purtări
nonconformiste – era prea dominatoare, prea masculină și neconvențională” (p.
335).
Chiar și după
moartea unora dintre împărătese, influența lor asupra basileilor rămași în
viață pare să fi fost destul de importantă; după ce i-a înfrânt pe huni în 559,
Iustinian s-a oprit la biserica Sfinților Apostoli, doar pentru a aprinde
câteva lumânări la mormântul soției sale, în timp ce Andronic I Comnenul a dat
ordin ca, după executarea Mariei de Antiohia, „toate portretele ei expuse în
public să fie repictate, făcând-o să arate ca o femeie bătrână și ofilită, ca
nu cumva aceste portrete să trezească simpatia populației” (p. 318-319).
Cartea Lyndei
Garland pare a sublinia faptul că o lume fără femei este o lume lipsită de
intrigi și strălucire. Totuși autoarea nu creează tablouri idilice și nu aplică
într-o manieră anacronică feminismul lumii contemporane. Imaginea împărăteselor
bizantine este vie și plină de nuanțe, cititorul găsindu-se astfel în fața unei
lecturi plăcute.
Liviu Marius Ilie
