Ovidiu Cristea, Puterea cuvintelor: știri și război în sec.
XV-XVI, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2014.
Cum s-au
născut știrile? Cum au circulat, de la cine către cine și ce trasee au urmat?
Cât au costat? Cum s-a manipulat cu ajutorul lor? Iată câteva din întrebările
de la care a pornit Ovidiu Cristea în scrierea lucrării sale, intitulată
sugestiv Puterea cuvintelor, un volum
dedicat, așa cum se poate vedea și din subtitlu, știrilor despre război ce au
circulat în secolele XV-XVI, într-un spațiu ce privește țările române, dar și Imperiul
Otoman, respectiv teritoriile italiene și, în special, Veneția. Pe lângă
introducere și concluzii, cartea cuprinde trei mari părți – prima este dedicată informației ca subiect istoric,
a doua analizează modul în care a funcționat mecanismul de producere,
distribuire și receptare a știrilor, subliniindu-i segmentele sale funcționale,
în timp ce a treia are în vedere câteva studii de caz foarte utile pentru
înțelegerea temei tratate. Cartea pare a fi scrisă atât pentru cititorul
pasionat de istorie, care găsește în a doua parte o excelentă sinteză a
elementelor ce compun și pun în mișcare știrea, dar și pentru cercetătorul care,
în cea de-a treia parte, poate urmări minuțiozitatea cu care sunt descrise informațiile
despre războaie și acribia cu care sunt analizate izvoarele.
Așa
cum autorul arăta încă din partea de început a lucrării, cercetarea subiectului
propus este îngreunată de „câteva handicapuri importante”, primul din acestea fiind
reprezentat de surse (p. 20). Ovidiu Cristea revine adeseori asupra acestora,
încercând să observe ce comunică, de fapt, izvoarele; astfel, referindu-se la o
scrisoare, datată 9 iulie 1480, prin care Ștefan cel Mare încerca să afle de la
brașoveni cât mai multe informații despre un posibil atac otoman, autorul nu se
mulțumește să transmită informația conținută în document, ci îi „adresează”
acestuia mai multe întrebări: „De ce Ștefan apelează la brașoveni când, așa cum
mărturisește, avea iscoade în țara turcească? Avea mai multă încredere în
informațiile primite din cetatea transilvană? Încerca să-i verifice loialitate?
Dorea să-i confrunte informațiile cu cele primite de la oamenii săi?” Deoarece,
ca în multe alte cazuri, replica brașovenilor nu s-a păstrat, istoricul nu se
hazardează în a oferi un răspuns lipsit de echivoc, subliniind că, la
întrebările enunțate, „este posibilă orice variantă sau chiar toate la un loc”
(p. 67).
Alături
de corespondența lui Ștefan cel Mare cu Brașovul și Sibiul, schimbul de
scrisori dintre domnii Țării Românești și aceleași orașe săsești din
Transilvania ocupă un loc important în partea de început a lucrării. Acest
schimb epistolar are câteva caracteristici: lipsa, în cele mai multe cazuri, a
răspunsurilor sașilor la scrisorile domnilor de la sud de Carpați, cercetătorul
fiind „în posesia doar a unei jumătăți de dialog”; oralitatea parțială sau
integrală a mesajului transmis de voievozii valahi („multe din epistole conțin,
indiferent de cel aflat la putere în momentul respectiv, formula stereotipă:
«Și ce are să vă spună [mesagerul] să credeți, căci sunt cuvintele adevărate
ale domniei mele»”); stabilirea cronologiei și identificarea exactă a autorilor
epistolelor; orientarea comercială diferită a celor două orașe transilvănene
(„Brașovul pare mai bine plasat pentru relația comercială cu Țara Românească și
Dunărea de Jos, în timp ce Sibiul și-a orientat afacerile spre Europa
Centrală”) (p. 89-90).
Cititorul face
treptat cunoștință cu modul în care se culegeau știrile, urmărind curierii,
traseele și receptorii acestora, nu în ultimul rând aflând despre prețurile
informației. „Spionii noștri”, „iscoadele mele” sau explorator secretus sunt doar câteva dintre cuvintele folosite
pentru a-i desemna pe cei care în Evul Mediu se ocupau cu adunarea și
transmiterea de informații. Pentru istoricul de mai târziu o probă a
profesionalismului și priceperii sale este tocmai identificarea „iscoadelor”,
deoarece „semnele lăsate în documente sunt destul de confuze […] uneori chiar
imposibil de identificat, pentru că spionul veritabil nu lasă urme sau, chiar
mai mult, lasă urme înșelătoare” (p. 164). Profilul acestuia este unul complex:
oameni trimiși cu misiuni clare de informare, negustori care vehiculau mărfuri,
dar și diverse vești din țările pe care le tranzitau, sau artiști (precum
pictorul spaniol Velázquez, pe care ambasadorii italieni la Madrid l-au bănuit
de intenții ce depășeau limita șevaletului). Alteori chipul informatorului se
ascundea sub un „nume conspirativ”, așa cum a fost cazul orașului Ragusa, care
a transmis Occidentului informații despre Poartă, sub identități fictive,
Tarquinio Sanctone sau Lucio Pisone fiind doar două nume ce pot fi amintite
dint-o galerie mai extinsă. Nu trebuie neglijat nici „scandalul diplomatic”
iscat de spionaj; astfel, în anul 1492, la ordinul lui Baiazid al II-lea,
bailul Girolamo Marcello trebuia să părăsească Imperiul Otoman, sub acuzația
divulgării de informații secrete.
Ovidiu Cristea
subliniază importanța știrilor dintr-o perspectivă umană, o perspectivă ce
implică o complicată rețea de oameni. „Informatorul este cel care dă viață
știrilor, dar curierul este cel care le conferă mobilitate, le asigură sosirea
la destinație. Principalul inamic al curierului pare să fie distanța, iar
dominarea spațiului pare să fie principala problemă a știrilor” (p. 177-178). Lumea
curierilor era și o lume a recordurilor – 150-200 km putea fi parcurși într-o
zi de un emisar călare occidental (p. 178), în timp ce, în răsărit, un anume a
Baraka a străbătut 300 de km într-o zi și o noapte (p. 184). Fiind obligați să
acopere distanțe foarte lungi, curierii pedeștri din Imperiul Otoman erau
văzuți ca posedând calități supra-omenești; mărturii contemporane occidentale
subliniau că aceștia „aleargă cu mare viteză și au pielea tălpilor atât de dură
încât, spun unii, potcovindu-se asemenea cailor, nu simt înțepătura cuiului”
sau că „în copilărie li se scotea splina astfel încât, alergând, să nu simtă
oboseală și durere”. (p. 184)
O concluzie
interesantă vizează rutele pe care le-au parcurs informațiile în perioada și
spațiul avute în discuție. „Astfel, reprezentarea geometrică a traseului unei
știri nu ar fi o linie continuă, ci o succesiune de segmente de dimensiuni
variabile. Uneori, traseul poate fi o linie dreaptă, dar cel mai adesea este o
linie frântă.” Țările Române făceau parte din așa numitele trasee lipsite de
regularitate în comunicarea știrilor. În cazul lor, „transmiterea veștilor pare
asemenea unei probe de ștafetă, în care cel care recepționează o informație se
angajează să o transmită mai departe” (p. 194). „Capătul firului” unei știri
este „destinatarul scrisorii”. „În realitate, acesta este, de cele mai multe
ori, doar un nou moment din viața unei știri.” (p. 197)
Pentru a
estima prețul știrilor, istoricul două exemple referitoare la Veneția: cel al
bailului Piero Bragadin, prezent în Imperiul Otoman la începutul domniei lui
Suleiman Magnificul („cheltuieli în vreme de pace”) și acela al lui Piero
Pasqualigo, ambasadorul republicii marciene în Ungaria, în timpul războiului
dintre venețieni și „Liga de la Cambrai” („cheltuieli în vremuri de criză”).
Analiza minuțioasă a documentelor de arhivă, l-au adus pe istoric la concluzia
că Bragadin a folosit 15,82% din cheltuielile sale pe un an, pentru plata
mesagerilor însărcinați cu transmiterea diverselor știri. Deși pentru
Pasqualigo nu s-a putut calcula procentul sumelor rezervate comunicării
informațiilor, izvoarele nefiind atât de darnice ca în cazul lui Bragadin, s-a
putut ajunge la concluzia că „Pasqualigo a cheltuit în șase luni aproape cât
omologul său la Istanbul în primul an al misiunii la Poartă.” (p. 217)
Lucrarea se
încheie cu cinci studii de caz, care sunt introduse, simbolic, într-o „traistă
cu povești”. În capitolul Cacealmaua,
autorul descrie modul în care otomanii au reușit să lanseze anumite știri și
prin intermediul lor să-i inducă în eroare pe venețieni în a doua jumătate a
secolului al XV-lea. Două sunt evenimentele de la care Ovidiu Cristea pornește
pentru a descrie modul în care Veneția a fost manipulată de Poartă – conflictul
turco-venețian, început în 1462 și confruntarea moldo-polonă din 1497. Confruntarea
turco-persană de la începutul secolului al XVI-lea, finalizată cu bătălia de la
Caldîran, face obiectul celei de-a doua „povești”. „«Duelul cuvintelor» derulat
între otomani și safavizi, înainte, în timpul și după terminarea campaniei din
1514, a dublat înfruntarea în plan militar și, la fel ca aceasta, războiul vorbelor
al declarațiilor și al gesturilor pare să fi fost câștigat de Selim cel Aspru.”
(p. 289)
Capitolul Si e fatto Turcho: o poveste neobișnuită
vorbește despre „turcirea” unui domn moldovean de la mijlocul secolului al
XVI-lea, anume Iliaș Rareș, fiul mai cunoscutului Petru Rareș; evenimentele
sunt surprinse prin ochii lui Bernardo Navagero, bail venețian la
Constantinopol în perioada respectivă. Rând pe rând, sunt descrise „etapele”
trecerii lui Iliaș la religia islamică, începând cu audiența la marele vizir
Rustem pașa, în timpul căreia domnul Moldovei își manifestă dorința de a deveni
musulman și terminând cu primirea funcției de beg de Silistra, pe care o
primise cel care urma să poarte numele de Mehmed. Navagero concluziona sec și,
probabil, dezamăgit – fostul voievod moldovean devenise „din bogat sărac, din
stăpân sclav” (p. 310). Cât privește ultimele două cazuri, acestea „sunt
consacrate primilor doi ani ai participării Țării Românești la «Războiul cel
Lung» (1593-1606)” (p. 32).
În urmă cu o jumătate de mileniu oamenii
păreau foarte interesați de informațiile ce prevesteau izbucnirea unui
conflict. Pe de o parte Veneția, „capitala știrilor din perioada medievală și
modernă” (p. 219), pe de altă parte țările române, la un nivel informațional nu
atât de evoluat, au urmărit și au încercat să prevadă „mișcările” Imperiului
Otoman; turcii, la rândul lor, au manifestat o atenție sporită în legătură cu
tot ceea ce se întâmpla în apropierea lor. Această relație complexă a fost
analizată în multe din fațetele sale în cartea lui Ovidiu Cristea, o lucrare
care, așa cum însuși autorul recunoștea, „a urmat calea destul de încâlcită a
știrilor în secolele XV-XVI” (p. 372).
Liviu Marius Ilie
