Alexandru Madgearu, Asăneștii. Istoria politico-militară a
statului dinastiei Asan (1185-1280), Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun,
2014.
Una din marile
provocări ale istoricului este să prezinte contemporanilor săi, într-un mod
inteligibil, imagini ale trecutului. Când presiunea lumii în care trăiește
apasă prea tare asupra cercetătorului, acesta tinde să privească trecutul cu
ochii prezentului, ajungând să analizeze perioadele mai vechi prin intermediul
unor concepte și realități specifice vremii sale. Astfel, pentru istoricul care
studiază Evul Mediu, un real pericol este reprezentat de analizarea lumii
medievale prin diverse grile de interpretare, specifice modernității, precum
cea naționalistă. Teritoriile locuite în comun în Evul Mediu de grupuri de
oameni, care ulterior s-au individualizat în națiuni moderne distincte
reprezintă, fără doar și poate, cauza unor interminabile dispute între
istorici. Unul din aceste puncte fierbinți – motiv de divergențe între
istoricii români și bulgari – este statul Asăneștilor, căruia Alexandru
Madgearu i-a dedicat de curând o carte.
Formațiunea
politică apărută la sfârșitul secolului al XII-lea, pe fondul unui conflict cu
Imperiul Bizantin, s-a aflat sub conducerea dinastiei Asăneștilor, până în a
doua jumătate a secolului al XIII-lea. Statul a avut la bază o revoltă anti-bizantină,
condusă de doi frați, Petru și Asan, de la numele acestuia din urmă provenind,
evident, și numele dinastiei; la scurt timp, revolta a devenit un război
aproape continuu purtat de Asănești împotriva bizantinilor. Adeziunea populară
la conflictul împotriva bizantinilor s-a realizat, susține Alexandru Madgearu,
printr-o dublă manipulare: religioasă, prin „transferul” cultului Sfântului
Dumitru de la Thessalonic (important centru urban al Imperiului Bizantin) la
Târnovo (capitala statului Asăneștilor), respectiv politică, prin asumarea de
către Petru a însemnelor imperiale bizantin (coroana de aur și încălțămintea de
culoare roșie). Fragilitatea instituțională a noii formațiuni politice s-a
reflectat în uciderea celor doi conducători Asan (în 1196) și Petru (în 1197),
tocmai de către apropiați ai lor.
Le-a succedat
la putere fratele mai mic, Ioniță Caloian, cel care a inițiat o corespondență
cu papa Inocențiu al III-lea, în vederea recunoașterii pentru sine a titlului
imperial, pe care și-l asumase fratele său mai mare, Petru. În anul 1204, an în
care occidentalii cruciadei a IV-a cucereau Constantinopolul, un emisar al
papalității l-a încoronat pe Ioniță, acesta primind nu titlul imperial, pe care
și-l dorise, ci titlul de rege. Între proaspăt încoronatul rege și Imperiul
Latin de la Constantinopol, unul din statele ce au rezultat din cucerirea
Imperiului Bizantin, a izbucnit un conflict ce a culminat cu victoria lui
Ioniță de la Adrianopol, din1205, victorie susținută din plin de cavaleria
cumană; capturarea împăratul latin al Constantinopolului, Balduin de Flandra, a
reprezentat pentru Ioniță „trofeul suprem, la care probabil nici nu visa” (p.
130). Atacul din 1207 asupra Thessalonicului i-a fost, însă, fatal lui Ioniță
Caloian, acesta pierzându-și viața în timpul asediului cetății. Unele mărturii
contemporane, cu aură de legendă, vorbesc despre uciderea lui Ioniță de Sfântul
Dimitrie însuși, sfântul protector al orașului omorându-l pe regele cuceritor. A urmat pe tronul
Asăneștilor, Borilă, un fiu al unei surori a lui Ioniță și care a luat-o de
soție pe văduva predecesorului său. Conflictele militare au fost dublate, în
timpul lui Borilă, de conflicte religioase, fiind declanșată o persecuție
împotriva adepților bogomilismului, una din ereziile dualiste ale Evului Mediu.
„Sinodul de la Tărnovo din 1211 a fost organizat după modelul celor care se
întruniseră anterior la inițiativa împăraților bizantini. Borilă a condus
personal dezbaterile în care au fost condamnați ereticii, asumându-și astfel,
conștient sau inconștient, o prerogativă a basileilor de la Constantinopol, de
protector al ortodoxiei și de conducere a lucrărilor unui sinod.” (p. 158)
Ioan Asan al
II-lea, cel care i-a succedat lui Borilă, a fost cel mai important dintre conducătorii
politici ai familiei Asăneștilor. Propulsat de victoria de la Klokotnitsa, din
9 martie 1230, „statul lui Ioan Asan II a devenit astfel cel mai mare din
Peninsula Balcanică, depășind chiar și țaratul lui Simeon de la începutul
secolului al X-lea” (p. 175). Visul lui Petru și Ioniță prindea contur în
timpul lui Ioan Asan al II-lea: statul Asăneștilor devenise „puterea hegemonică
a Europei de Sud-Est” (p. 180), Ioan se intitula nu doar țar (împărat), ci și „samodržac, «de sine stăpânitor»” (p.
186) – titlu ce îl „traducea” în slavă pe cel de autocrat al împăraților
bizantini, bătea monedă proprie, ridicase Biserica bulgară la rang patriarhal.
Nu în ultimul rând, la nivel simbolic, asemenea basileilor bizantini, era
reprezentat, în iconografia epocii, încoronat de Hristos (p. 185). Moartea lui Ioan
Asan al II-lea a survenit într-un moment nefericit pentru istoria medievală a
Europei răsăritene și centrale – invazia mongolilor. I-au urmat o serie de
epigoni politici, dintre aceștia amintindu-i pe fiii săi minori, Căliman
(Koloman) și Mihail, pe nepotul său, Căliman II, ori pe alți „Asănești”, care
și-au câștigat locul la tron și poziția în dinastie pe linie feminină.
În ce măsură
Asăneștii au fost doar bulgari (așa cum susține istoriografia bulgară modernă)
sau și vlahi (așa cum susține istoriografia română modernă)? Este o întrebare
care cu siguranță nu își găsește răspunsul aici, cum nu și-a găsit un răspuns
tranșant nici în interminabila dispută a medieviștilor ce s-au aplecat asupra
acestui subiect. În fapt, așa cum a arătat istoricul american John V.A. Fine
Jr. (citat de Al.
Madgearu, p. 26): „problema nu este atât de importantă, precum au crezut mulți
dintre savanții secolului XX; secolul al XII-lea nu a fost o perioadă a
naționalismului”. Poate că ceea ce au lăsat în urmă Asăneștii nu ar trebui
privit ca un clivaj bulgaro-român, ci ca o moștenire comună a Europei
sud-estice medievale.
Liviu Marius Ilie
